În numele Universului. (3)

Cap. 3: Întoarcerea acasă (?)

(Vezi cap. 1 şi cap. 2 pentru aprofundare)

Words, words, words…urechile-mi sunt astupate, gura-mi este încleştată. Apropierea de ea mi-a distrus orice urmă infimă de echilibru pe care o posedam. Mă simt obosit, răvăşit, epuizat, însingurat complet. Nu-mi place această călătorie în care am pornit, dar cumva… ceva mă poartă involuntar înspre capătul ei. Care capăt? Al  meu sau al ei?

Mama (cât de ciudat îmi este să o numesc astfel pe fiinţa de foc din faţa mea!) ne conduce către o altă planetă, presupusă a fi “locul de unde am apărut” în această vâltoare absurdă de materie neagră. Am fost obligat, alături de Amleth şi Tesla (fiindcă mâţa alchimista nu a avut nimic de obiectat în faţa extravaganţei evenimentului) să parcurg un drum incert, drumul patimilor, în care fiecare demon interior se rupe din mine şi-mi iese-n cale. Ea, această fiinţă misterioasă, aşterne un drum de văpâi pe care păşim şi ne ardem tălpile (cine mai poartă pantofi în ziua de azi?!),dar, totodată, flăcările ne protejează de necunoscuţi care ar vrea să ni se alăture… într-un mod brutal. Există violenţă şi-n această parte neexplorată a Universului, mai multă decât v-aţi putea imagina.

Încerc să găsesc un subiect de conversaţie comun, dar sunt înfricoşat până peste poate de această creatură care s-a născut din mine. Nu ne cunoaştem, dar o simt apropiată, de parcă am împărţi ceva secret, numai între noi doi. Poate acesta este sentimentul matern – mama şi copilul comunică la nivel biologic şi spiritual, se cunosc din interior spre exterior; celulă din celulă. Totuşi, cum poate fi ea mama dacă eu am născut-o?

- Hei, pot să… adică… ce vreau să spun e că…tu…?

- Ştii prea bine că nu am voie să-ţi vorbesc până când nu ajungem.

- Măcar poţi să-mi spui unde mergem?

- Acasă.

- Acasă, unde?

O ultimă privire îmbibată cu furie din partea ei. Ceva s-a rupt, dar nu pot spune cu certitudine ce anume. Ştiu doar că urmează căderea. Simt.

Cărarea de foc se zgâlţâie, iar coada lui Amleth e prinsă între flăcări din cauza mişcării mult prea bruşte. Doar Alchimista merge-n continuare ţanţoşă, neavând niciun complex. Tesla se apropie de mine, iar Amleth înaintează timid, vizibil suferind pentru smocul de păr pârjolit.

Demonul de foc înaintează din ce în ce mai repede, abia mai pot ţine pasul. Încep să alerg. Pare că nu înaintez deloc. Gâfâi şi transpir. Vlaga îmi este absorbită de puterea mistuitoare a flăcărilor ce mă-nconjoară. Îmi este cu neputinţă să mai strig după fiinţa din faţa mea… s-a îndepărtat prea mult… atât de mult, încât suntem ameninţati de capătul aleii. Dacă se termină, ne vom termina şi noi fiindcă în jurul nostru nu se află nimic. Vid pur.

- Dacă nu poţi ţine pasul cu mine, înseamnă că nu eşti de-al nostru!, tună o voce dimprejur.

- D…ar… încerc…

- Nu eşti tu, Pascal, cel cu tălpile-fierbinţi?!

Amleth şi Tesla latră vehement şi mă trag de membre înspre înainte, mereu înainte. Abandonul acum înseamnă o a doua sinucidere. Şi atunci, se întâmplă…

Eu – copil, 3 ani. Mă jucam cu un băţ în nisip. De nicăieri apare o vâlvătaie. Nu e nimeni să mă salveze. Fug în apă.

Eu –adolescent, în vârful unei clădiri. Privesc apusul în timp ce îmi exersez echilibrul din poziţia “stând în mâini” la marginea acoperişului. Totul e răsturnat, nori par mai aproape, eu par mai departe. Clipesc o dată. A doua oară… totul se tranformă-n foc.

Eu – copil, 10 ani. Tot ce ating se dezintegrează, devine scrum. Port o fotografie cu mine. Nimic nu e clar în ea, decât câteva puncte roşii şi nişte dungi albe.

Eu – adult, alergând prin foc. Leşin din cauza căldurii.

- Ştiu cine eşti.

Simt pământul rece sub trupul meu amorţit. Deschid lent ochii şi cercetez orizontul vizual limitat. Răsuflu, încercând să-mi readuc inima la viaţă. Capul mi se-nclină puţin şi îmi recapăt încrederea. Totul îmi pare familiar aici.

Sunt înconjurat de câteva trupuri, câteva perechi de ochi roşii, câteva tălpi goale. Frigul polar din interior se stinge încet în timp ce mă întind spre ei, aceste forme atât de asemănătoare cu amintirile mele.  După atât de multă vreme petrecută-n pustiu şi exil, zâmbesc pentru prima oară.

- Sunt acasă.

Mă ridic uşor de pe sol şi cuprind în privire toată iubirea pe care nu am simţit-o vreodată până acum. O lacrimă mi se scurge pe obraz, dar se topeşte imediat.

Povestea va continua…

Sursă foto: Tumblr