"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Păcatele noastre nu se vor sfârşi decât odată cu conştiinţa clară că am ucis copilul din noi şi am lăsat liber haosul să producă zvâcniri de aripi brutale care ne zgârie materia proprie… Nu eram pregătiţi să înfruntăm nemărginirea; nu credeam că ne va aduce în pragul nebuniei. Păcatele noastre stau în noi

Buimacă, aud cum se sparg zgomotele secunde de cristal se scutură din cer cu cât clipesc mai mult cu atât ele cad mai mult(e)… M-am trezit dintr-un somn al genelor, mi-au amorţit pomeţii şi degetele picioarele sunt încremenite pe asphalt, cioburi cad din cer, mă sparg incoerent… Zbor antagonic, timpul s-a îndrăgostit de mine şi mă vrea crăiasă în castelul lui… a spus că-mi îndeplineşte o ultimă dorinţă de muritoare… “Fă să nu mai fie timp!” Zâmbet inocent – “E imposibil, altfel n-aţi mai exista…” Am închis ochii şi l-am lăsat să mă seducă, pe drum – am început să plâng, iar lacrimile mele erau clipe de cristal ce se spărgeau peste bieţii privitori.

Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a

Îmi bălăngănesc picioarele inert pe marginea infinitului şi mă-ntreb: “Oare am trăit destul?” O stea coboară, lumina ei se stinge apoi alta şi iar alta şi iar alta până ce bezna se-nstalează în întuneric, total. Nici sunetul iritat nu mai răzbate bariera neagră totul se diminuează, dar eu… sclipesc pe marginea UNIversului… visez. Mă-ntind să cuget la trecut, dar am uitat complet ce s-a întâmplat cu o viaţă înainte să fi murit. Inima ticăie în ritm cu tăcerea, sângele pulsează precum apăsarea clapelor nu există aer, iar plămânii mei devin suport pentru o pădure presărată cu flori-gând. Ies din mine liane, buruieni, ciuperci grauri îşi fac veacul în haos iar o bufniţă mi se-aşează pe chip. Precum o mască se-ntinde, îi înghit penajul, mă obligă să-nchid ochii îmi şterge visele complet, de parcă aş renaşte. Curaj, am nevoie de puţin curaj oroarea de a nu ştii unde, de a nu ştii cine, de a nu ştii când n-am curaj să (mă) aflu. ...

“Education is what remains after one has forgotten what one has learned in school.” - Albert Einstein Sursă foto: Tumblr Întocmai după spusele unui geniu, şcoala se defineşte ca fiind locul în care copii sunt forţaţi să stea drepţi în bănci, să ridice mâna când au ceva de spus, să nu întrebe de prea multe ori “De ce?”, ci pur şi simplu să renunţe la libertatea jocului şi magia curiozităţii. Poate viziunea mea asupra şcolii nu este una optimistă din cauza faptului că experienţa mea se poate transpune într-un singur cuvânt: “traumatizantă”. Am urât cele opt clase ale generalei (da, pe vremea mea copilul se ducea pentru prima dată la şcoală în clasa întâi), am urât fiecare zi în care eram nevoită să mă scol din pat şi să-mi târăsc trupul împotriva voinţei mele până în cel mai terifiant loc de pe planetă. Am urât câţiva profesori (dar, vai, ce m-au dispreţuit şi ei) deoarece nu mă ascultau, refuzau să se abată pentru câteva clipe de la curricula lor seculară pentru a-mi edif...

Uit de propriile-mi cătuşe sub formă de aripi care, în loc să mă înalţe, ele mă doboară către non-Univers către non-eu către non-sens. Îmi uit trupul pe asfaltul umed, îl las să lâncezească câteva clipe; desenez floricele şi norişori cu cretă roz pe o şosea îmbibată de apă. Conturez până şi aripile apoi mă dezlipesc lăsând în urmă forma organelor infantile. Bulbucarea ochilor e evidentă- Schiţa greutăţilor din spate se râcăie de nisip se scaldă-n apă se gâdilă cu lumina unui felinar dar absoarbe numai praf… totul. Au formă de mânere ambele negre. Revelaţie! Mi se explică de ce câteodată simt cum pică trupul meu către demisol, iar alteori bănuiesc cum se ridică triumfător, peste gândurile unui căutător. Ba mă trage cel Bun, Ba mă trage cel Rău, nici eu nu ştiu unde mă mai aflu refuz să mai caut sensul ori non-sensul Senzaţia de a fi. Atât. Fără mânere.

“A fost odată ca niciodată… o zână pe nume Daiana.  Această zână era tare nefericită în sinea ei, dar atunci când zbura prin regat, se prefăcea că este cea mai veselă fiinţă din câte au existat vreodată. Într-o zi, cum se plimba ea printre căsuţele aşezate-n copaci, Daiana a întâlnit un fluture: - Ce cauţi tu aici, în regatul zânelor?, a întrebat Daiana mirată. - M-am rătăcit… nu ştiu unde îmi sunt părinţii, nici fraţii de zbor nu-i mai găsesc… sunt singur şi pierdut, s-a plâns fluturele. Atunci, Daiana s-a apropiat de fluturele oropsit şi a început să-i mângâie aripile cu praf magic. Deodată, culorile au prins viaţă, iar fluturele s-a scuturat vesel de povara gândurilor şi s-a avânt în văzduh. - Stai, stai, a ţipat zâna după el, însă era prea târziu… fluturele plecase la familia lui. Posomorâtă, s-a întors în regat şi îşi dorea să-şi distragă mintea de la tristetea ce-o cuprindea… nimeni nu vorbea cu ea, putea să spună despre sine că este invizibilă faţă de ceil...

Cu grijă, ţi-am depărtat braţele ochii i-am lăsat liberi… Precum o păpuşă-n miniatură te ridic în aer şi-ncep a mă juca cu tine. Ceramică-n obraji, sfoară-n păr te-am turnat din vise direct într-un mulaj al perfecţiunii… Dar, vai!, te-ai spart când te-am atins a doua oară ai refuzat să mai fi, ai refuzat să mai fi perfectă şi-ai preluat controlul asupra viselor, bucată cu bucată, anihilând tipare şi stereotipuri, anihilând încă un suflet… Păpuşa mea de porţelan renaşte în fiecare noapte Se toarnă în mine, singură Eu sunt perfecţiunea ei… dar, la rându-mi, mă sparg…

Îmi place negrul fiindcă-l pot privi şi colora după bunul plac al unei lumi prea transparente… Simt cum se scorojeşte înăuntrul meu amorul… ochiul nu mai clipeşte, viaţa nu mai respiră, trupul nu mai palpită-n unison cu melodia lumii de oglindă. Zăresc un om care mă priveşte insistent din străfundurile unui desen, îl fixez la rându-mi Răsuflu uşurată când descopăr - sunt doar eu, în oglinda lumii. Nu mai am cu ce cânta notele au căpătat lumină Uite cum zboară, particule de culoare Priveşte-mă cum stau aici, într-un întuneric absurd al gândurilor mele. E deja prea târziu să mai urmăresc cum respiră oamenii în fiecare zi, am devenit cenuşă, mă împrăştie vântul peste trupurile lor alergice la orice zâmbet, mă alungă iritaţi, mă scuipă. Negrul a pus stăpânire peste mine, doar peste mine, îmi caut perechea… e prea târziu. Râcâi ce-a mai rămas dinăuntrul meu, dar… e posibil?! Sparg negura ce mă-nconjoară şi zăresc o rază. ...

Lumina-mi se prăvale Orbesc în disperare Palpit nesperat după o gură de aer Mă scufund într-o melancolie neîncăpătoare, sughiţuri se revarsă, alunec mă agăţ de bunici şi a mea copilărie mă (de)plâng în cenuşă şi-n praf am uitat de mine şi ce-am fost tot s-a dus, tot a dispărut! Mă scutur depresiv înspre ai mei părinţi caut sânul mamei, caut mâna tatei îi smulg privirea-ngrijorată de pe chipul ei ca să zgârii conştiincios degetele făgăduinţei Urlu după dragostea lor, simt cum mă pierd prin fiecare por… Mă decojesc din interior când sunt în dreptul meu goliciunea păcatului originar se oglindeşte-n carne în oase, praful secular se strânge şi se-ngroaşă sufletu-mi devine tegument de la natură la fiecare răsărit, se-ntunecă Se curăţă de mine Şi se-alungă printre câteva clipe de nemurire cercetează absent colţuri de infinit ale unui om prea trist însingurat de gânduri, molatec prin gesturi alunecă-n cruciada existenţei spre a-L găsi pe...

Ai eliberat din tine, - la fiecare zbor – fumul unei idei deja apuse; Ai eliberat în mine Răsăriturile pe care tu, - oarbă-n simţire – nu le-ai mai căutat. Un Dumnezeu a întrebat în treacăt de a ta pană, mistică, uluitoare, cu care-şi scrie amintirile pe Pământ O pană a legilor din Iad şi-a făgăduinţelor din Eden. Cu ochii-mpietriţi, învineţiţi de prea mult aer inspirat Ţi s-au scurs lacrimi sângerii pe chipul de porţelan. Ai mângâiat orizontul unei lumi prea crude - să-şi deschidă cerurile peste tine – La ce te aşteptai? Să devii regina unui faraon… mort? Ai cucerit Soarele lui Apollo şi-ai sărutat călcâiul lui Ahile… Ai cugetat îndelung la templul Atenei şi-ai stors-o de frumuseţe pe Afrodita Te-ai cutremurat deodată când te-ai închinat la fulgerul lui Zeus Iar Poseidon a vrut să te înece în abisuri Însă eu am despicat moartea pentru tine! Te-aştept, Persefona mea, să-mi îmbrăţişezi umbra, să-mi slăveşti nemurirea să te-ndrăgos...