Extrase de jurnal - "În clasa a VI-a am vrut să renunţ la şcoală" -

“Education is what remains after one has forgotten what one has learned in school.” - Albert Einstein

Sursă foto: Tumblr

Întocmai după spusele unui geniu, şcoala se defineşte ca fiind locul în care copii sunt forţaţi să stea drepţi în bănci, să ridice mâna când au ceva de spus, să nu întrebe de prea multe ori “De ce?”, ci pur şi simplu să renunţe la libertatea jocului şi magia curiozităţii. Poate viziunea mea asupra şcolii nu este una optimistă din cauza faptului că experienţa mea se poate transpune într-un singur cuvânt: “traumatizantă”.

Am urât cele opt clase ale generalei (da, pe vremea mea copilul se ducea pentru prima dată la şcoală în clasa întâi), am urât fiecare zi în care eram nevoită să mă scol din pat şi să-mi târăsc trupul împotriva voinţei mele până în cel mai terifiant loc de pe planetă. Am urât câţiva profesori (dar, vai, ce m-au dispreţuit şi ei) deoarece nu mă ascultau, refuzau să se abată pentru câteva clipe de la curricula lor seculară pentru a-mi edifica biata mea minte de copil. Obişnuiam să întreb de ce învăţăm anumite lucruri, iar ceilalţi copii să râdă, spunând că: “Aşa trebuie, nu vezi?”. Ce să văd? Cum lucruri irelevante ne sunt pompate în cap cu scopul de a ne educa, însă tot ce fac acestea este să ne îndoctrineze şi să ne alinieze gândirea? Ce să văd? Cum creativitatea este ştearsă cu buretele de parcă ar fi un desen obscen făcut cu creta? Ce să văd? Cum individualitatea trebuie stârpită şi “a da din cap” chiar dacă nu ai înţeles este o cerinţă colectivă?

Sursă foto: Tumblr

În clasa a VI-a am vrut să renunţ la şcoală, simţeam că nu mă potrivesc în sistem, de parcă aş fi o piesă de puzzle în plus (şi cred că uneori mai sunt şi-n timpul de-acum)… Ţin minte cum conştiinţa mea refuza să intre în sala de clasă, aşa că mă refugiam cu o carte într-un parc apropiat de instituţia de învăţământ care mă sufoca cu cererile ei absurde. Nu aveam nimic care să mă atragă acolo… încercările mele creative de la ora de limba română s-au soldat cu ignoranţă totală (profesoara mă izola de restul clasei), timiditatea mea a fost împinsă către extrem la orele de matematică, întrebările mele au rămas fără răspuns… dar totuşi, am continuat din inerţie să caut un sens…

Iar sensul s-a ivit în clasa a VIII-a când am întâlnit o profesoară despre care pot scrie mii şi mii de elogii, ea fiind cea care mi-a scuturat aripile livreşti de praf şi m-a învăţat să zbor. Această profesoară m-a determinat să iubesc din nou sistemul de învăţământ, dar, mai important decât acest fapt, m-a învăţat să-mi iubesc scrierile fiindcă izvorăsc din mintea mea şi numai a mea.

Ignoranţa s-a întors împotriva şcolii datorită faptului că am ales să mă concentrez pe întrebările mele… mi-am dorit să le creionez eu însumi un răspuns şi-n mare parte mă pot lăuda că am reuşit, dar nu fiindcă şcoala m-ar fi învăţat paşii către auto-realizare…nu, şcoala m-a împiedicat, prin uniformitatea ei, să aflu ce mă caracterizează; o viaţă empirică a fost suprimată prin încadrarea personalităţiilor atâtor copii într-un sistem care ne obligă să gândim Aşa şi nu altfel. Dar dacă eu îmi doresc să testez, să greşesc, să câştig, măsurându-mi forţele mai întâi cu ego-ul meu, apoi cu lumea întreagă?

“Am să-ndrăznesc

Să tulbur un întreg univers?” –

T.S. Eliot

Da! Da, îndrăznesc prin simplul fapt că exist şi am curajul să fiu eu. Mă tulbur mai întâi singură, apoi inspir Universul prin nările mele anonime, îl conserv pentru câteva secunde în plămânii mei anonimi şi eliberez Creaţie, Originalitate, Individualitate, toate personale…

D.P.S.