"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Mă-nchin pentru ştiinţă mă-nchin pentru cultură şi-mi sacrific trupul în numele adevărului. Las trupul să mi se dezvirgineze prin aflarea de atomi care-mi compun eternul şi aerul şi somnul. Mă-nchid într-un spaţiu gol în care nu se scurge timpul zgomotul fotonilor amuţeşte până ce amuţesc şi eu. Sufoc plante artificiale cu care-mi ornez sufletul tern şi şters de secole ca ţărmul de mare. Îmi holbez esenţa la stele şi devin vapori de cuget efemeră, mă extind în orizont degeaba… doar un glas mut de fiară. Sunt curioasă să-mi răspund: “Oare există sens?” şi care este sensul întrebării mele fără sens. Mă leg de tainele incomensurabile şi-mi schinguiesc sufletul de un rug vizibil numai în faţa nonconformismului de a fi… şi atât. A fi şi a crea A crea ceea ce eşti a fi ceea ce creezi a fi… a fi… a fi. Sursă foto: Tumblr

“Education is what remains after one has forgotten what one has learned in school.” - Albert Einstein Sursă foto: Tumblr Întocmai după spusele unui geniu, şcoala se defineşte ca fiind locul în care copii sunt forţaţi să stea drepţi în bănci, să ridice mâna când au ceva de spus, să nu întrebe de prea multe ori “De ce?”, ci pur şi simplu să renunţe la libertatea jocului şi magia curiozităţii. Poate viziunea mea asupra şcolii nu este una optimistă din cauza faptului că experienţa mea se poate transpune într-un singur cuvânt: “traumatizantă”. Am urât cele opt clase ale generalei (da, pe vremea mea copilul se ducea pentru prima dată la şcoală în clasa întâi), am urât fiecare zi în care eram nevoită să mă scol din pat şi să-mi târăsc trupul împotriva voinţei mele până în cel mai terifiant loc de pe planetă. Am urât câţiva profesori (dar, vai, ce m-au dispreţuit şi ei) deoarece nu mă ascultau, refuzau să se abată pentru câteva clipe de la curricula lor seculară pentru a-mi edif...

Mă arunc prin ape pentru a pluti în dedesubturi ascunse omului de rând. Înot, iar mâinile mi se despart de trup agonizez, dar totuşi… mă scufund. Mă-ncarnez într-un peşte-clovn precum un crustaceu întortochez curenţi de apă pentru a atinge ce este al meu. O împărăţie de cuvinte nu deţin pentru a descrie ce mi se prăvale-n faţa-mi bule de aer ies prin pori mă-ntâlnesc cu delfinii călători şi-i întreb de unde pot culege scoica cu roşeaţă, perla sulfurată; ne bălăcim în continuu dar niciunul dintre ei nu este primul care să-mi indice ascunzişul… Algele mă poartă mai departe se ivesc meduze călătoare “Ce-i cu tine aici, om nătâng?” “Nu vorbiţi cu mine, sunt plăpând…” Se-ncolăcesc şi mă cuprind vor să mă sufoce şuşotind despre o scoică cu roşeaţă perla sulfurată a regelui Poseidon; smulsă din coroana lui… Le sucesc tentaculele, se-nvârt, săracele de durere, de plăcere de-acum sunt liber să caut în adâncuri secr...

Cine sunt eu? Ce reprezint în raport cu lumea? CINE SUNT? Oare vreun om a fost capabil să-şi răspundă singur la această întrebare exasperantă? Şi oricum… dacă într-adevăr a reuşit să se definească, atunci acest om nu e universal, ci un individ într-o vastitate de alte forme de viaţă. Aşadar… cine sunt eu? Cine eşti tu? Cine suntem noi? Generalizând, corpul nostru s-a împrietenit cu raţiunea şi sentimentele şi astfel am devenit Umani. Simplist accentuat… suntem oameni, fiecare având o personalitate, o istorie personală, cunoştinţe din diverse domenii, pasiuni diferite, gusturi diferite, toate acestea însumate făcându-ne să ne simţim unici. Prin şederea ta aici, pe Pământ, dai sens celor care vin în contact cu tine, dar asta nu înseamnă că-ţi găseşti şi tu sensul… În cei 17 ani de existenţă ai mei, pot afirma clar şi răspicat că habar nu am  cine sunt, dar acest fapt nu mă deranjează întotdeauna. De ce? A nu te defini complet îţi dă posibilitatea de a experimenta cu ...

Uit de propriile-mi cătuşe sub formă de aripi care, în loc să mă înalţe, ele mă doboară către non-Univers către non-eu către non-sens. Îmi uit trupul pe asfaltul umed, îl las să lâncezească câteva clipe; desenez floricele şi norişori cu cretă roz pe o şosea îmbibată de apă. Conturez până şi aripile apoi mă dezlipesc lăsând în urmă forma organelor infantile. Bulbucarea ochilor e evidentă- Schiţa greutăţilor din spate se râcăie de nisip se scaldă-n apă se gâdilă cu lumina unui felinar dar absoarbe numai praf… totul. Au formă de mânere ambele negre. Revelaţie! Mi se explică de ce câteodată simt cum pică trupul meu către demisol, iar alteori bănuiesc cum se ridică triumfător, peste gândurile unui căutător. Ba mă trage cel Bun, Ba mă trage cel Rău, nici eu nu ştiu unde mă mai aflu refuz să mai caut sensul ori non-sensul Senzaţia de a fi. Atât. Fără mânere.

În vis te-am perceput reală, căci în lumea de-afară tu eşti doar o fantasmă cenuşie, tristă, însingurată, dezolată, deziluzionată. În vis te-am mângâiat cu venele prin neuroni, ţi-am săgetat inima îmi curgi; esenţă de iubire întruchipare a tot ce e senzaţie. Numai în vis te pot atinge într-o perfecţiune înglodurată de manifeste stupide ale unei fiinţe solare. Strigi, strigi cerşeşti după o bucată de absolut şi-astfel mă chemi Îţi reglez percepţiile, fiind doar un cerşetor într-o lume a viselor mă pierd prin idei posibile şi le ondulez pe cele inaccesibile le pierd în mine… Dezorientat caut ieşirea din tine ne iubim aiurea, cu capul la picioare, dar tot ne iubim şi-acum… şi-aici… fiindcă tu… - eşti doar un vis -

Îmi place negrul fiindcă-l pot privi şi colora după bunul plac al unei lumi prea transparente… Simt cum se scorojeşte înăuntrul meu amorul… ochiul nu mai clipeşte, viaţa nu mai respiră, trupul nu mai palpită-n unison cu melodia lumii de oglindă. Zăresc un om care mă priveşte insistent din străfundurile unui desen, îl fixez la rându-mi Răsuflu uşurată când descopăr - sunt doar eu, în oglinda lumii. Nu mai am cu ce cânta notele au căpătat lumină Uite cum zboară, particule de culoare Priveşte-mă cum stau aici, într-un întuneric absurd al gândurilor mele. E deja prea târziu să mai urmăresc cum respiră oamenii în fiecare zi, am devenit cenuşă, mă împrăştie vântul peste trupurile lor alergice la orice zâmbet, mă alungă iritaţi, mă scuipă. Negrul a pus stăpânire peste mine, doar peste mine, îmi caut perechea… e prea târziu. Râcâi ce-a mai rămas dinăuntrul meu, dar… e posibil?! Sparg negura ce mă-nconjoară şi zăresc o rază. ...

Lumina-mi se prăvale Orbesc în disperare Palpit nesperat după o gură de aer Mă scufund într-o melancolie neîncăpătoare, sughiţuri se revarsă, alunec mă agăţ de bunici şi a mea copilărie mă (de)plâng în cenuşă şi-n praf am uitat de mine şi ce-am fost tot s-a dus, tot a dispărut! Mă scutur depresiv înspre ai mei părinţi caut sânul mamei, caut mâna tatei îi smulg privirea-ngrijorată de pe chipul ei ca să zgârii conştiincios degetele făgăduinţei Urlu după dragostea lor, simt cum mă pierd prin fiecare por… Mă decojesc din interior când sunt în dreptul meu goliciunea păcatului originar se oglindeşte-n carne în oase, praful secular se strânge şi se-ngroaşă sufletu-mi devine tegument de la natură la fiecare răsărit, se-ntunecă Se curăţă de mine Şi se-alungă printre câteva clipe de nemurire cercetează absent colţuri de infinit ale unui om prea trist însingurat de gânduri, molatec prin gesturi alunecă-n cruciada existenţei spre a-L găsi pe...

Mă legăn amneziac Într-un volvox de cuvinte fade care mă-mproaşcă cu sulf universal Sunt păcălit , invoc aiurea  nu mai văd… nu mai râd. Mă legăn singur pe braţele-mi aspre de la vântul efemerităţii Îmi  prăbuşesc sufletul în gol de mii de ori creez şuruburi şi-nnebunesc în spume Mă arunc visător prin timp… Mă legăn odată cu vremea în pustiu mă teleportez ca să-mi împrăştii creierul, a mea ştiinţă inimă, organe, simţuri, nefiinţă Mă legăn pentru a muri (mai bine). Şi-atunci când mor nu pier cu-adevărat- Mă legăn cu moartea de mână ne înfăţişăm defectele şi totuşi râdem îmi găsesc mii de pete negre şi totuşi râd mai colorat însă, moartea e neagră din născare Numai un defect ea are…

Îmi place a privi înăuntru… Ador să-mi imaginez un alt interior Îmi doresc a pătrunde, să modific acel decor Să-l subliniez şi să-l anim. E atât de dificil a intra, Bariere infim de dure se luptă contra… Există posibilitatea de a pierde, Dar eu vreau a privi înăuntru să pot! A se cuvine mi se pare mie, A trece pragul însă nu pot, Mă zbat, mă lupt, mă rănesc, dar tot am să reuşesc Fiindcă a privi înăuntru e ce-mi doresc. Curiozitatea defineşte orice fiinţă care are ca unic scop dorinţa de cunoaştere a absolutului. Această curiozitate, uneori satisfăcută, alteori unealta care duce la aflarea adevărului crud, devine un instrument de tortură pentru cei mai mulţi dintre noi. Odată ce ai aflat o picătură dintr-un ocean, vei vrea automat să pătrunzi în apă cât mai adânc cu putinţă… pentru ce? Omul a fost creat din gând şi sentiment, însă felul în care alegem să le lăsăm să ne marcheze existenţa va fi în final definitoriu pentru liniştea noastră. Nu dege...