Dar ce e înăuntru?

De ,
Îmi place a privi înăuntru…
Ador să-mi imaginez un alt interior
Îmi doresc a pătrunde, să modific acel decor
Să-l subliniez şi să-l anim.

E atât de dificil a intra,
Bariere infim de dure se luptă contra…
Există posibilitatea de a pierde,
Dar eu vreau a privi înăuntru să pot!

A se cuvine mi se pare mie,
A trece pragul însă nu pot,
Mă zbat, mă lupt, mă rănesc, dar tot am să reuşesc
Fiindcă a privi înăuntru e ce-mi doresc.





Curiozitatea defineşte orice fiinţă care are ca unic scop dorinţa de cunoaştere a absolutului. Această curiozitate, uneori satisfăcută, alteori unealta care duce la aflarea adevărului crud, devine un instrument de tortură pentru cei mai mulţi dintre noi. Odată ce ai aflat o picătură dintr-un ocean, vei vrea automat să pătrunzi în apă cât mai adânc cu putinţă… pentru ce?
Omul a fost creat din gând şi sentiment, însă felul în care alegem să le lăsăm să ne marcheze existenţa va fi în final definitoriu pentru liniştea noastră. Nu degeaba atâtea religii caută “pacea spirituală”… pentru enoriaşi, lupta împotriva curiozităţii a fost una crâncenă care a dus la mult prea multe sacrificii… nu şi-a dorit Hitler un popor german pur? Astfel, el a distrus curiozitatea asupra vieţii a milioane de oameni fiindcă şi mintea lui a fost împinsă de curiozitate: “Ce ar fi dacă aş începe un război şi aş decima evrei?”
Istoria umană este plină de astfel de exemple, pozitive ori negative, cu efecte diverse, dar… pentru ce? Tehnică militară dezvoltată extreme de rapid, care a dus la o evoluţie în inginerie, noi metode de prevenire a bolilor, tratamente-minune, pagini de istorie scrise cu sângele unor oameni care se întrebau “Pentru ce?”… pentru a satisface curiozitatea morbidă a unor dictatori.

Pentru ce se distrug încă generaţii prin lipsa de interes a politicienilor faţă de viitor? Pentru ce se pregătesc taberele unui alt război mondial? Pentru ce se naşte inocenţa în locurile unde viaţa nu-şi are teritoriu? Pentru ce există teroare, singurătate, groază, mutilare (sufletească/trupească)? Pentru binele copiilor noştri? Care copii, care bine? Chiar nu mai vede nimeni dincolo de ceaţa pe care ne-o vând “nobilii”, adică faptul că în faţa noastră se cască un Infern imposibil de stins dacă nu se ia atitudine încă din Purgatoriu? Premisa actuală este cea de a ne trăi clipa… dar ce vom face cu clipele atunci când nu vom avea unde să le mai trăim?

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: