"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Şi totul în jur se făcu alb - o vomă a îngerilor beţi – ningea cu fulgi mari pe-nserat întunericul se certa cu lumina, luceafărul câştigând lupta. Distrugând armonia, felinarele s-au aprins reflectând mahmureala oamenilor-păsări care au uitat să stingă timpul; Eu stăteam în mijlocul a toate, cuprinzând tabloul  în timp ce eram parte din el Contemplam măreţia fulgilor perfecţi în raport cu blocurile infime de beton. “Doamne, spune-mi o poveste!” Mi-am scufundat palmele în fundalul imaculat; am dezvirginat frumuseţea pură a unui moment pentru a mă pune în coate şi-n genunchi în faţa Omului. “Doamne, fii prietenul meu!” Am sărutat zăpada şi-am topit cu limba toate cuvintele sărate-nespuse toate ororile visate-nespălate toate ţipetele înnăbuşite-electrice toate năzuinţele spulberate-atemporale Am sărutat fiecare picătură ce mi s-a scurs de pe obrajii îngheţaţi pe omătul dumnezeiesc… sperând ca sacrificiul clipei omeneşti ...

Sunt adeptul spaţiilor mici, unde un ou se poate cuibări suficient până creşte pui. Sunt adeptul spaţiilor mari, care pot adăposti şi-un ou gigant, dar nu lasă ura şi dispreţul să pătrundă-n coajă. Sunt adeptul pleoapelor deschise, intensifici visele în realitate şi râzi când haosul tresare. Sunt adeptul paşilor mici, nu te îndepărtezi prea mult de trecut, dar nici-n viitor nu te hazardezi. Sunt adeptul scoicilor mari, îţi devin adăpost atunci când Universul te-nghite şi te cerne plumb peste aripile incolore. Sunt adeptul oamenilor reali, care încă mai au raţiune şi se caută… între ei.

Ochii mi se scurg precum o notă muzicală c-o vioară ce răsună-n tăcerea lunii Mi se scurge lacrima-zbucium de la rădăcină… către suflet… Îmi ud grădina abundentă ascunsă-n stern, unde florile-curcubeu, norii-vătuiţi, iarba-albastră umblă, iar magia sentimentelor gri explodează! O vrabie se-aşează-n ritm oftat pe coasta a şaptea; începe trilul care face soarele să răsară O alta o acompaniază surdă, pe-o coastă mai sus. Ciori, coţofene, bufniţe, sticleţi, toate-mi decorează ramurile! Degeaba zbat din aripi, natura a murit… …(natura mea)… Nici somn, nici vis, nici simfonie nu mai există Suflu praful de pe inima de zăpadă şi părăsită de regina-Viaţă îmi lustruiesc organele pustiite cu speranţă… mă scutur în genunchi şi-n coate… poate am să cerşesc încă o nulitate… Cui să mai cerşesc când eu mi-am alungat soarele şi mi-am ars unica grădină? Cui? Ochii mi se scurg precum un portativul doinei de jale Arzându-mi pielea-n jurul orbitelor, anulează ...

Îmi place a privi înăuntru… Ador să-mi imaginez un alt interior Îmi doresc a pătrunde, să modific acel decor Să-l subliniez şi să-l anim. E atât de dificil a intra, Bariere infim de dure se luptă contra… Există posibilitatea de a pierde, Dar eu vreau a privi înăuntru să pot! A se cuvine mi se pare mie, A trece pragul însă nu pot, Mă zbat, mă lupt, mă rănesc, dar tot am să reuşesc Fiindcă a privi înăuntru e ce-mi doresc. Curiozitatea defineşte orice fiinţă care are ca unic scop dorinţa de cunoaştere a absolutului. Această curiozitate, uneori satisfăcută, alteori unealta care duce la aflarea adevărului crud, devine un instrument de tortură pentru cei mai mulţi dintre noi. Odată ce ai aflat o picătură dintr-un ocean, vei vrea automat să pătrunzi în apă cât mai adânc cu putinţă… pentru ce? Omul a fost creat din gând şi sentiment, însă felul în care alegem să le lăsăm să ne marcheze existenţa va fi în final definitoriu pentru liniştea noastră. Nu dege...

Credit: Tumblr Mi-e frică de trecut şi de tot ce a fost odată… Mi-e frică de prezent şi de tot ce se repetă încă o dată... Mi-e frică de viitor şi de tot ce nu va mai exista a doua oară. Mi-e frică de timp, c-o viteză necontrolată pe deplin, cum trece Mi-e frică de spaţiu, un amalgam între tot ce există şi nu este, cum se măreşte Mi-e frică de eliberare de tot ce e spaţiu-n juru-mi şi timp concret Mi-e frică de mine… Mi-e frică să urlu în simfonii animalice Mi-e frică să plâng sincer din agonie Mi-e frică să lovesc soarta cu visele-mi! Mi-e frică de a fi eu atunci când nu sunt Mi-e frică de a-mi fi frică Mi-e frică să mă predau în faţa ei… şi a mea! Mi-e frică de străfulgerarea irisului meu Şi de zâmbetul oglindit de suflet Mi-e frică de simţire Mi-e frică să mă pierd! Mi-e frică să am curaj Mi-e atât de frică să trăiesc; mai mult decât de moarte…

Credit: Tumblr Oboseşte-mă, distruge-mă, ocupă-mi mintea! Ia-mi gândul de la tine prin tine adevărat! Scoate-te din fiinţa mea şi revino nou, curat Cum te vreau scos, să ne jucăm de-a prinsea… Smulge ce ai de smuls din rădăcinile mele Acum ajungi la sursă? E sursa ta, una dintre… scoate-te din priză! Şi reîncarcă sentimentele în ele. Arde-mi filamentul din privire Sparge-mă de suflet şi lasă-mă să mă sting aşa uşor… Aruncă-mă lumii cu o minte limpede Schimbă-mă cu o ea durabilă şi înveleşte-mi cioburile în dor Am să-mi caut altă priză, mă voi lipi la loc Numai nu mă scăpa în foc…

Văd un fir de păr pe pernă Îl conştientizez mirată, îl palpez, mă sperii! …îl las să cadă pe podea… Piciorul mi se schimonoseşte a trece peste el; aproape îl calc, mă împiedic Pătrunde, tot ce a fost pătrunde în mine… Mă oxidez cu prea multe amintiri…nu mai am suflu, glas, privire… Sunt o vietate moartă între amintiri cu tine… Eşti acolo, chiar în faţa mea,… pe pernă! Doamne!, Cum te uiţi la mine, cu ce ochi mă priveşti! Mă sperii de tine, ţip când începi să te-apropii Aş vrea să fug, dar nu ştiu unde şi n-am cum Aşa că încerc să te-ndepărtez, nu te mai vreau Apuc firul de-un capăt, îl rup de-amintiri, îl calc cu sânge rece …mă împiedic… Dispari! Ai dispărut… îţi urmăresc fiinţa cum se reîntoarce în trecut Nu!, te vreau aici, acum, carnal, sufletesc… vreau să te simt! În disperare caut firul de păr Nu-l mai găsesc! Urlu în nebunia istoriei noastre, te strig, te re-vreau şi iar te vreau! Aţi dispărut cu totul, şi tu şi firul… e prea târziu… Cum t...

Neuronul meu este cufundat într-o dilemă: De ce nu percepe percepţia altora? De ce nu vede ce este vizibil pentru toţi? De ce se complică în a exista în van? De ce nu se aseamănă cu ceilalţi neuroni? Ce îl face diferit? De ce tocmai pe el? De ce?... M-am împrietenit cu el, i-am acceptat condiţia mă intrigă că-mi aparţine şi că e ciudat!... Neuronul meu se divide, însă nu se înmulţeşte, fiind un unicat, el trăieşte! Învie fiece gând, înfloreşte în fiece sentiment îmi dezleagă sinapsele Universului şi conexiunele interumane atât de false uneori… L-am botezat în Râul Cunoaşterii: un nume simplu i-am ales, Iris… Ca o floare, el se deschide şi caută adevărul din vis, zbuciumul realităţii Are miros plăcut de idei, îmbietor la cuget Petale colorate din analiză şi context, fac Irisul cel mai frumos neuron. Ca floarea ochiului, priveşte spaţiile necunoscute nici măcar de incoştient Cercetează nepăsator suflete inerte până prolifică o pâlpâiere ...

A fost odată… o fată. O fată care trăia în lumea oamenilor mari, dar şi a celor mici. O fată care nu-şi găsea locul, se simţea abandonată pe acest Pământ, în această existenţă. O fată care-şi scria visele cu lacrimi strânse conştiincios cu suferinţă şi care zâmbea cu speranţa că “mâine poate se va produce şi schimbarea mea”. O fată care se uita în oglindă şi se vedea doar pe ea,… atât. Îşi vedea corpul, gol sau acoperit de diferite materiale; îşi vedea degetele de la picioare, mici şi uşor rotunjite la vârfuri, apoi gleznele… fine; urmau picioarele, în toată splendoarea lor, subţiri şi drepte; puţin mai sus era un loc încă neexplorat de alţii, rămânând doar al ei deocamdată, apoi abdomenul, şoldurile şi câteva semne din naştere plasate pe piele(semne din copilăria ei nemuritoare pe care încă o preţuieşte şi uneori o mai caută prin amintiri); privirea îşi continua traseul, către sânii mici aflaţi deasupra proeminenţelor corsajului de 12 perechi; două mâini lunguieţe, încheiate cu...