Edenul sinuciderii
Ochii mi se scurg precum o notă
muzicală
c-o vioară ce răsună-n tăcerea
lunii
Mi se scurge lacrima-zbucium de
la rădăcină… către suflet…
Îmi ud grădina abundentă
ascunsă-n stern,
unde florile-curcubeu,
norii-vătuiţi, iarba-albastră umblă,
iar magia sentimentelor gri
explodează!
O vrabie se-aşează-n ritm oftat
pe coasta a şaptea;
începe trilul care face soarele
să răsară
O alta o acompaniază surdă, pe-o
coastă mai sus.
Ciori, coţofene, bufniţe,
sticleţi, toate-mi decorează ramurile!
Degeaba zbat din aripi, natura a
murit…
…(natura mea)…
Nici somn, nici vis, nici
simfonie nu mai există
Suflu praful de pe inima de
zăpadă şi părăsită de regina-Viaţă
îmi lustruiesc organele pustiite
cu speranţă…
mă scutur în genunchi şi-n coate…
poate am să cerşesc încă o
nulitate…
Cui să mai cerşesc când eu mi-am
alungat soarele şi mi-am ars unica grădină? Cui?
Ochii mi se scurg precum un portativul
doinei de jale
Arzându-mi pielea-n jurul
orbitelor,
anulează sateliţii de idei şi Universul
emoţiei naturale.
Mi se scurge o lacrimă răsuflată
de la sufletul murdar
către rădăcina raţională…
degeaba, zic, nu mai simt… nimic!
Comentarii
Trimiteți un comentariu