"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Sunetul mi se prelinge din ureche precum o undă marin ă  sugrumată de furtuna norilor care gem în noapte de o prea tristă singurătate. O disperare lăuntrică se naşte-n mine – încercare chinuită de readucere-n sine; degetele mi se-ncolăcesc peste firul roşu de telefon capătând forme muzicale cu un ton afon Cunosc clişeul deznodământului… am pierdut orice contact cu lumea invizibilă. Ochii se strepezesc, dinţii îmi adorm şi cad nasul se astupă şi mi se mută-n cap instant. Dacă m-aş privi acum în oglindă, aş vedea doar un geamăn mutilat cu o voinţă străpungătoare de a-şi îndeplini ultima dorinţă – secvenţa figurii mele anterioare mi s-a întipărit adânc, dar nu mai am raţiune să judec şi nici suflet să fiu… Atunci… cu ce pot scrie (şi despre ce) dacă nu mai îmi acord senzaţii? Nepremeditat, natura mă primeşte într-ale ei viscere reavene Umezeala ceţii coboară mistic şi mă-mpresoară Sunt un biet pui golaş ce-şi caută o mamă. Corporalita...

Creta copilăriei îmi conturează degetele  pe aleea unde am descoperit pentru prima dată ce înseamnă viaţa şi moartea; Eram fetiţă, alergam desculţă şi mângâiam buruienile şi buburuzele cu pielea şi cu glasul meu. mă oprisem lângă un copac să răsuflu şi vorbeam cu soarele. “Cât de frumos este să nu te înspăimânte timpul… cât e de frumos să simţi prezentul!” Deodată, un pui de pasăre s-a prăbuşit în dreptul tălpilor mele ingenue ce se răcoreau la umbra… niciun sunet, nicio bătaie de aripi, abia ce respirase o dată că a şi murit… o clipă atât de scurtă că nici nu poate fi numită Clipă Mi-a fost frică să mă apropii; “Dacă e contagios?!” Am fugit acasă, am rugat-o pe mama să-mi citească  iar eu am sărutat patul, hainele, jucăriile, rugându-mă să apuc să scot măcar un sunet, să pot măcar o dată să bat din aripi, rugându-mă să mă vadă Cineva.

Ochii mi se scurg precum o notă muzicală c-o vioară ce răsună-n tăcerea lunii Mi se scurge lacrima-zbucium de la rădăcină… către suflet… Îmi ud grădina abundentă ascunsă-n stern, unde florile-curcubeu, norii-vătuiţi, iarba-albastră umblă, iar magia sentimentelor gri explodează! O vrabie se-aşează-n ritm oftat pe coasta a şaptea; începe trilul care face soarele să răsară O alta o acompaniază surdă, pe-o coastă mai sus. Ciori, coţofene, bufniţe, sticleţi, toate-mi decorează ramurile! Degeaba zbat din aripi, natura a murit… …(natura mea)… Nici somn, nici vis, nici simfonie nu mai există Suflu praful de pe inima de zăpadă şi părăsită de regina-Viaţă îmi lustruiesc organele pustiite cu speranţă… mă scutur în genunchi şi-n coate… poate am să cerşesc încă o nulitate… Cui să mai cerşesc când eu mi-am alungat soarele şi mi-am ars unica grădină? Cui? Ochii mi se scurg precum un portativul doinei de jale Arzându-mi pielea-n jurul orbitelor, anulează ...

Visez nemurirea în cele mai abstracte forme Uneori mă-nspăimânt chiar eu De cât de atrăgătoare poate fi… Necruţătoare precum moartea, Nemurirea nu ne lasă să murim Ci ne trece iar şi iar şi iar… prin flăcările existenţei O viaţă azi, alta mâine şi uite-aşa, noi nu murim Ne-afundăm în a trăi şi mai mult… şi mai adânc Visez întinderi de stoluri ca nişte îngeri călători Prin văzduh culeg sufletele apuse şi le agaţă-n vestibulul nemuririi de unde ea culege nepăsătoare şi aruncă-napoi ce nu-i convine Astfel ne trezim din nou la viaţă Nedumeriţi, când noi ştim c-am murit. Iarăşi ne învârtim după un rost, un scop, un destin… De ce? De ce nu ne putem şi noi odihni sufletul? Într-o linie a continuităţii continue Suntem transportaţi şi transformaţi Din praf stelar, în oameni, iar în praf stelar, apoi… depinde unde-aterizăm Ne continuăm de-acolo drumul absent către (ne)sfârşit… Şi iar murim Şi iar trăim Ori…totul este doar un vis?!