Epopeea cuvântului elementar
Cuvântul devine oceanul;
O întindere de peşti sonori şi
scoici transparente
Peste care se-noadă
păsările-porţelan în stol
Valurile se-ntorc tăcute,
risipind poveşti
Nisipul este cheia… fericirii
(mele)
Cuvântul devine cerul;
O descriere a culorilor de-azur
Cu mişcări lente, abundente ori
deloc
Cuprind infinitul alb al
percepţiei umane…
însă nu şi eternitatea neagră a
Universului…
Ba chiar aş putea afirma
Cerul ne-ncastrează! Cerul
ne-acoperă degeaba!
De ce nu suntem liberi să suflăm
în lumina stelelor… şi ziua?!
Cuvântul devine pământul;
Tărâmul rădăcinilor, izul
petalelor, gustul tulpinilor
Se transformă în sufletul vieţii
seculare,
Capătă forme nebune: munţi,
dealuri,
lacuri,
vulcani,
gropi, deşert,
Polul Nord…
Teluricul capătă existenţă
proprie!
Pământul se-acoperă de ploaie, se
udă cu nemărginite înţelesuri
Se crapă de la prea multă sens…
Cuvântul se sfărâmă, se surpă…
… şi devine…
Cuvântul este cuvânt, înainte de
toate
Precum l-a plămădit
definiţia-mamă
Aşa-l folosim şi noi…
Cuvântul naşte poveşti
Însă el nu mai este de multă
vreme… (doar) o poveste.Ao haru ride |
Comentarii
Trimiteți un comentariu