"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cap. 4 – Anatomie antonimică (Vezi cap. 1 , 2 şi 3 pentru aprofundare.) Ce sentiment ciudat îmi sărută viscerele! E atâta linişte şi pace în interior, de parcă organele îşi fac somnul de frumuseţe, iar încruntarea chipului s-a pulverizat în lacrimi de fericire. Poate aşa se simt oamenii când sunt cu adevărat… împăcaţi cu soarta lor. Nu mai trebuie să fugă de la o problemă la alta, nu-i mai goneşte nimeni din paradisul promis, nu le mai este teamă pentru viitor. Nu mai sunt singur(i). De câteva zile, am devenit punctul principal de atracţie şi divertisment al acestei tabere de copii şi adolescenţi asemănători mie prin însăşi caracteristica lor diferită – şi ei ard. Sunt întrebat de unde vin, pe unde am călătorit… - Nu contează pe unde am fost şi ce-am văzut. Important este că acum am ajuns acasă. Aproape toţi copii sunt fascinaţi de Amleth şi Tesla, iar ei, la rândul lor, sunt atât de încântaţi, încât aleargă şi latră continuu până ce cad extenuaţi la sfârşitul fie...

Un contur de linii congruente mi s-a reflectat pe sticla udă dintr-un tramvai îngheţat aburii călătorilor îţi ştergeau chipul pentru o clipă nu te puteam repera… erai şi nu erai o prismă a luminilor golite ce se scurgea odată cu sudoarea norilor – rece anotimp, timp de contemplare… Un contur de linii congruente ce se prelungesc pe albul venelor concave până ce ating cele două bucăţi de carne, apetisante care lâncezesc spre putrefacţie – de ce nimeni nu le atinge spre desfătare? un munte fin cu două creste devine podul dintre prelungirile coloanei infinitului, uşor zdruncinată de gânduri severe şi încruntături gingaşe… Coloana infinitului coboară înspre stelele de culoarea trifoiului… iz de felină tolănită-n iarbă, o fiară blândă ce-şi aşteaptă prada într-un joc de-a Şeherezada… O boltă se prelungeşte înspre tâmple şi valurile ţi se revarsă pe umeri. Un contur strident pentru o inimă ce se zbate în depărtare. Mi se pare o fantas...

Apăsare după apăsare… un sport al degetului mare, dar şi o pasiune revelatoare de cadre statice care pot (sau nu) surprinde esenţa unui moment atât de fragil. Nici nu cred că priveşte lumea altfel, decât cu un ochi strâns închis şi cu degetul mare în aer, pregătit să declanşeze butonul conector al celor două lumi: realitatea şi fragmentele ei. E mult prea devreme… nici măcar alergătorii cei mai matinali nu s-au dat jos din pat încă. Şi totuşi, ea este aici. O privesc uimit cum se avântă precum un fluture după un alt fluture sau cum pândeşte precum o felină prin iarba umedă brăzdată de cristale reci  vreo insectă cu multe picioare. Cred că nu am mai dat pagina ziarului de ceva timp, nici nu am observat că mi s-a pleoştit o jumătate din el, iar pantolonii au devenit sloi de gheaţă (nici nu ştiu dacă mă mai pot dezlipi de această bancă de metal), dar nici că-mi pasă. Mi-a acaparat întreaga mea fiinţă cu dansul ei lipsit de coordonare, dar totuşi atât de suav când îl priveşti în...

Pe ei… pe ei îi mai poţi înfrânge. dar pe ele… cu ele te lupţi zi-lumină, noapte de noapte. Ele nu te lasă să dormi (degeaba te auto-sugestionezi că sunt nimfe, ele nu fac decât să se hrănească cu visele tale şi-ţi lasă în urma devastării lor cioturi de imaginaţie) Te zvârcoleşti pe simfonia minţii desfrânate încercând să le alungi… Nu poţi. Te-au cuprins. Eşti al lor până când conştientizezi că eşti prins într-o sferă perfidă şi nu mai cum să evadezi din labirintului propriei conştiinţe – fiindcă Ele acolo se-ascund,

Buimacă, aud cum se sparg zgomotele secunde de cristal se scutură din cer cu cât clipesc mai mult cu atât ele cad mai mult(e)… M-am trezit dintr-un somn al genelor, mi-au amorţit pomeţii şi degetele picioarele sunt încremenite pe asphalt, cioburi cad din cer, mă sparg incoerent… Zbor antagonic, timpul s-a îndrăgostit de mine şi mă vrea crăiasă în castelul lui… a spus că-mi îndeplineşte o ultimă dorinţă de muritoare… “Fă să nu mai fie timp!” Zâmbet inocent – “E imposibil, altfel n-aţi mai exista…” Am închis ochii şi l-am lăsat să mă seducă, pe drum – am început să plâng, iar lacrimile mele erau clipe de cristal ce se spărgeau peste bieţii privitori.

Aleargă, copile, nu fi prost Aleargă către nicăieri, aleargă către tine şi îndepărtează-te de lume. Universul te cheamă să-i asculţi melodia, un vers te supune la maturizare tu să nu mai creşti, lasă-ţi sufletul să se extindă şi să te cuprindă… Aleargă, copile, nu fi prost, eternitatea poate fi atinsă cu un deget inocent, aleargă de timp în contratimp sari de pe un picior pe altul, mergi în mâini, aruncă-ţi şosetele, ghiozdanul, hainele într-o baltă de “aşa nu” strâmbă-te în fel şi chip, îndepărtează coşmarul zilei de mâine înfăşoară iubirea în venele tale numai nu lăsa timpul să te ajungă din urmă. Aleargă, copile, nu fi prost, aleargă către Demiurg şi vinde-ţi sufletul senzaţiilor reale care îţi pot aduce fericirea fiindcă ele sunt ale tale, doar ale tale… Aleargă, copile, nu fi prost, Aleargă cât încă mai poţi…

Cerşim nemurirea prin glasurile noastre care se contopesc atunci când strigăm în faţa stelelor “Ne iubim şi nimic nu ne poate despărţi!” Alergăm împreună eu te ţin de-o mână, tu de-un picior şi călărim peste timp norii prăfuiţi ce ni se-ascund printre coaste. Dependenţă, curaj şi tandreţe Respirăm iubire - inhalăm atomii celuilalt şi expirăm cuvinte ce ne mângâie. Nicio caracatiţă iluzorie nu ne poate abandona în faţa suflului vieţii. Suntem eterni prin simplul fapt de a fi îndrăgostiţi până şi de umbra nopţii peste care păşim pentru a ne îmbrăţişa Existăm fiindcă ne-am împletit visele cu aţă-dependenţă cu miraj-curaj cu feţe-tandreţe şi-apoi, le-am înnodat în jurul nostru… Mi se pare că aud culorile cum se prind de bulgării cenuşii ce deodată se-nalţă către tentaculele solare spre care zburăm şi noi, iubind - în infinitul infinit.

Întotdeauna am fost fascinată de zborul păsărilor… mi-am dorit de atâtea ori să-mi crească aripi, să pot vedea lumea de sus, să pot vedea Altă Lume… aş fi putut să zbor departe, mi-aş fi desfrânat setea de cunoaştere. Vreau să plec, dar nu undeva concret, real, ci undeva unde visele se îmbină cu metaforele, dragostea e aer, libertatea este regulă de bază… într-o bibliotecă infinită am să mă ascund de toţi demonii care macină destine încă de la începuturile omenirii. Am să citesc cât de mult am să pot, fără somn, fără apă, am să-mi hrănesc spiritul cu litere înşiruite cu sens. Ne naştem de trei ori. Tipica suferinţă a mamei –  un exemplu cum că viaţa înseamnă suferinţă încă din primele momente – dă naştere la un nou suflet; +1 în fiecare secundă… Însă adevărata naştere are loc atunci când îţi accepţi atât trupul, cât şi trăsăturile care te definesc (in)voluntar. Te naşti tu pe tine abia când eşti conştient de formă şi de fond, le înnozi şi ţi le afişezi în faţa lumii ori ...

După cum deja ştiţi, am câştigat premiul al III-lea la concursul naţional de poezie de dragoste “George Ţărnea”. Joi am participat la festivitatea de premiere (pentru cei interesanţi, un ziar local a publicat un articol despre această fetivitate/ întrunire a oamenilor de cultură din Râmnicu-Vâlcea, Băbeni şi Craiova) şi am citit pentru prima dată o poezie proprie în faţa unui public (“ Mitologic ”). Toţi cei prezenţi ne-au încurajat, ne-au spus că avem talent, iar faptul că am fost publicaţi în această antologie, faptul că am fost jurizaţi de către d-na Gabriela Gheorghişor, d-l Dragoş Teodorescu şi d-l Gabriel Coşoveanu şi am reuşit să-i impresionăm înseamnă enorm. Nu pot să descriu ce sentimente mi-au învălmăşit sufletul în acele momente: fericire, extaz, alienare într-un sens pozitiv… am atins cerul cu mână şi fundul oceanului cu piciorul. Tot ce pot spune este că onoarea, respectul şi o aură de spiritualitate m-au cuprins atunci, fiind o senzaţie pe care vreau să o repet în vii...

Cuvântul devine oceanul; O întindere de peşti sonori şi scoici transparente Peste care se-noadă păsările-porţelan în stol Valurile se-ntorc tăcute, risipind poveşti Nisipul este cheia… fericirii (mele) Cuvântul devine cerul; O descriere a culorilor de-azur Cu mişcări lente, abundente ori deloc Cuprind infinitul alb al percepţiei umane… însă nu şi eternitatea neagră a Universului… Ba chiar aş putea afirma Cerul ne-ncastrează! Cerul ne-acoperă degeaba! De ce nu suntem liberi să suflăm în lumina stelelor… şi ziua?! Cuvântul devine pământul; Tărâmul rădăcinilor, izul petalelor, gustul tulpinilor Se transformă în sufletul vieţii seculare, Capătă forme nebune: munţi, dealuri, lacuri, vulcani, gropi, deşert, Polul Nord… Teluricul capătă existenţă proprie! Pământul se-acoperă de ploaie, se udă cu nemărginite înţelesuri Se crapă de la prea multă sens… Cuvântul se sfărâmă, se surpă… … şi devine… Cuvântul este cuvânt, înainte de toate ...

Ochii mi se scurg precum o notă muzicală c-o vioară ce răsună-n tăcerea lunii Mi se scurge lacrima-zbucium de la rădăcină… către suflet… Îmi ud grădina abundentă ascunsă-n stern, unde florile-curcubeu, norii-vătuiţi, iarba-albastră umblă, iar magia sentimentelor gri explodează! O vrabie se-aşează-n ritm oftat pe coasta a şaptea; începe trilul care face soarele să răsară O alta o acompaniază surdă, pe-o coastă mai sus. Ciori, coţofene, bufniţe, sticleţi, toate-mi decorează ramurile! Degeaba zbat din aripi, natura a murit… …(natura mea)… Nici somn, nici vis, nici simfonie nu mai există Suflu praful de pe inima de zăpadă şi părăsită de regina-Viaţă îmi lustruiesc organele pustiite cu speranţă… mă scutur în genunchi şi-n coate… poate am să cerşesc încă o nulitate… Cui să mai cerşesc când eu mi-am alungat soarele şi mi-am ars unica grădină? Cui? Ochii mi se scurg precum un portativul doinei de jale Arzându-mi pielea-n jurul orbitelor, anulează ...