"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cuvântul devine oceanul; O întindere de peşti sonori şi scoici transparente Peste care se-noadă păsările-porţelan în stol Valurile se-ntorc tăcute, risipind poveşti Nisipul este cheia… fericirii (mele) Cuvântul devine cerul; O descriere a culorilor de-azur Cu mişcări lente, abundente ori deloc Cuprind infinitul alb al percepţiei umane… însă nu şi eternitatea neagră a Universului… Ba chiar aş putea afirma Cerul ne-ncastrează! Cerul ne-acoperă degeaba! De ce nu suntem liberi să suflăm în lumina stelelor… şi ziua?! Cuvântul devine pământul; Tărâmul rădăcinilor, izul petalelor, gustul tulpinilor Se transformă în sufletul vieţii seculare, Capătă forme nebune: munţi, dealuri, lacuri, vulcani, gropi, deşert, Polul Nord… Teluricul capătă existenţă proprie! Pământul se-acoperă de ploaie, se udă cu nemărginite înţelesuri Se crapă de la prea multă sens… Cuvântul se sfărâmă, se surpă… … şi devine… Cuvântul este cuvânt, înainte de toate ...

Abia mă văd în oceanul eliberării -unde toţi ipocriţii se aruncă să se spele de păcate gri şi să-ndeplinească o poruncă grea de dus; … mulţi se scufundă… Porunca e despre fericire şi amor două idei sentimentale de bază, făr-ele mori Fericirea se găseşte în străfunduri, iar până la amor trebuie să te afunzi în oceanul infinit,… printre infiniţii “fericiţi”… Le vrei sau nu, treabă de interes strict personală; însă tu trebuie să-noţi pentru ele altfel nu te poţi elibera… şi devine din ce în ce mai letală …viaţa fără ele… Le-ai dobândit deja? Te-ai născut un fericit şi amorezat din amor propriu şi dulce? Perfect, eşti liber! Ce mai cauţi aici?! Du-te, descoperă, trăieşte, fericeşte nefericiţii prea fericiţi Dragostea te ţine ca să nu pici printre infiniţii disperaţi care se-neacă căutând speranţa eliberării… …şi visul nemuririi… Eu încă mă lupt, mă târşâi cu suflet cu tot prin curentul de nestăvilit al oamenilor prinşi Unii se ...

Marea se-aruncă în propriile ei valuri Spumegă furioasă în amintirile de-acum o vară Marea ne cheamă… Vai!, cum ne cheamă… cum se-agită, cum ne strigă… Păcat… am rămas o infimă particulă de nisip Nu mă mai pot juca cu scoicile Pescăruşii nu se mai lasă îmbrăţişaţi de mine Nici Soarele nu mai se împrăştie pe creştete Înot prin singurătate cu delfinii invizibili Doar apusul se-ncumetă a mă săruta de rămas-bun Mirosul apei de sare mă atrage în largul ei Am rămas doar eu… Pierdută într-o mare de-amintiri… Oceanul nostru de iubire s-a scufundat în agonie… a devenit o sărmană plajă pustie… unde nici vântul nu mai bate, nici pescăruşii nu mai zboară, nici Soarele nu mai se-nalţă nici noi nu ne mai iubim pe ritmuri asemănătoare cu delfinii jucăuşi de-altădată… pustiu…doar pustiu…