"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Pe ei… pe ei îi mai poţi înfrânge. dar pe ele… cu ele te lupţi zi-lumină, noapte de noapte. Ele nu te lasă să dormi (degeaba te auto-sugestionezi că sunt nimfe, ele nu fac decât să se hrănească cu visele tale şi-ţi lasă în urma devastării lor cioturi de imaginaţie) Te zvârcoleşti pe simfonia minţii desfrânate încercând să le alungi… Nu poţi. Te-au cuprins. Eşti al lor până când conştientizezi că eşti prins într-o sferă perfidă şi nu mai cum să evadezi din labirintului propriei conştiinţe – fiindcă Ele acolo se-ascund,

Ochii mi se scurg precum o notă muzicală c-o vioară ce răsună-n tăcerea lunii Mi se scurge lacrima-zbucium de la rădăcină… către suflet… Îmi ud grădina abundentă ascunsă-n stern, unde florile-curcubeu, norii-vătuiţi, iarba-albastră umblă, iar magia sentimentelor gri explodează! O vrabie se-aşează-n ritm oftat pe coasta a şaptea; începe trilul care face soarele să răsară O alta o acompaniază surdă, pe-o coastă mai sus. Ciori, coţofene, bufniţe, sticleţi, toate-mi decorează ramurile! Degeaba zbat din aripi, natura a murit… …(natura mea)… Nici somn, nici vis, nici simfonie nu mai există Suflu praful de pe inima de zăpadă şi părăsită de regina-Viaţă îmi lustruiesc organele pustiite cu speranţă… mă scutur în genunchi şi-n coate… poate am să cerşesc încă o nulitate… Cui să mai cerşesc când eu mi-am alungat soarele şi mi-am ars unica grădină? Cui? Ochii mi se scurg precum un portativul doinei de jale Arzându-mi pielea-n jurul orbitelor, anulează ...

Răsunetul tragediei din gol porneşte Amestecat cu acele reci  dâre insipide  ce lacom se preling pe chip Şi cu gust de pelin pe buze Răsare din noapte şi apune ca o stea Se teleportează prin odiseea timpului şi a spaţiului, fără vreo destinaţie… Tragedia e tragică în felul ei, Comică rămâne în al nostru, Banală în general. Tragedia morţii timpurii, Aruncat de pe o stâncă Unde gelozia tronează ca o ceaţă aspră, Un iubit îşi găseşte tragicul sfârşit În golul muntelui, Pe chipul lui sunt diamante usturătoare… A murit iubind-o şi cu ea în amintire, Iar pe buze avea o rămăşiţă de gust dulce, de-amor. Înainte de final…rugăciunea-i se încheie cu Un cuvânt despre iubită: “Adio!”. Ne luăm adio de la prea multe lucruri… renunţăm la vise fiindcă devin precum cerul pe umerii zeului Atlas, ne aruncăm pe noi în nimic pentru a satisfice oameni trecători, ne abandonăm principiile deoarece nu echivalează cu raţiunea populară, ne distrugem valorile...

“-Nu mă alunga aşa uşor din viaţa ta! Te rog, adu-ţi aminte de trecut! -Care trecut?! -Al nostru! Adu-ţi aminte câte promisiuni ne-am făcut… -… şi pe care tu le-ai încălcat!! -Nu e adevărat! -Spui că nu este adevărat?! Ar trebui să te uiţi într-o oglindă… -De ce? Ce legătură are asta cu trecutul?! -Să-ţi priveşti chipul mincinos. M-am îndrăgostit de tine când erai pură, iar acum… ai ajuns să-mi ceri îndurare prin prisma trecutului. Vino să-ţi spun un secret… trecutul e trecut! Gata! Nu mai e, a dispărut! La fel ca noi doi. -Nu se poate! Nu te las! Te rog, nu pleca!! -Eu te las în bocetele tale false, dar să ştii că eu îmi iau adio, draga mea!” După atâţia ani, încă mai rememorez fiecare clipă împărţită la doi, fiecare vorbă aruncată, fiecare alint, fiecare noapte de dragoste, fiecare vis aparţinând şi unuia şi altuia… şi nu realizez cum de s-a putut termina astfel. Uneori, nepoţii mă întreabă: “-Bunico! Dar cine e tânărul ăsta chipeş cu care te săruţi în poze...

Niciodată n-am văzut cum plouă. Nu am auzit vreodată şipotul. Nici picăturile cum se preling alene. N-am călcat într-o baltă întunecată, nici de noroi nu m-am împroşcat, Mereu voi fi curată ca lacrima… şi-aşa am să rămân. Picătura mea e plecată din Soare, cu destinaţie pe Neptun. Se-nmulţeşte, devine râu, se transformă în ocean… O lacrimă se desprinde şi se scurge pân’ pe lutul originar. Culeg din roua dimineţii, de pe-o frunză de trifoi Pun în palma-mi aspră şi mă gâdilă Agăţ o picătură în buzunar. Când am nevoie de tristeţe, Mângâi dulcea lacrimă şi mi-o asortez La temperament, la zi, la vis. Las să-mi şifoneze obrazul, genele… Îmi imaginez a fi reală şi-o prind în căuşul degetelor, o fac inel. Niciodată n-am plâns în ploaie Nici păcatele nu mi le-am mărturisit Am rămas nebotezată… de mirosul ploii.