"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Sunt un biet privitor absent ce nu-şi mai aude ecoul latent. Mi-a fost dat să caut lumina-n noapte (ce erezie! să cauţi alinare atunci când îţi trebuie) ce-am văzut nu poate fi văzut decât cu ochiul minţii. Orice alt simţ pe care l-am posedat vreodată a fost ars brutal în tumultul visceral al coşmarurilor; Am rămas doar cu trupul meu, sfâşiat de chintesenţă-n particule atât de mici, încât am crezut pentru o clipă că …m-am născut din nou.  Îmi ciupesc fiecare bucăţică din corp şi nu mă simt ca fiind a mea. Devin o oarecare. Sunt oare cea care va scrie următorul/următoarea *insert here* de succes ori mă voi stinge stingheră, într-un un ungher al minţii mele mult prea melancolice…? Adevărul se joacă de-a v-aţi ascunselea prin vintrele şi venele mele. La fel şi Dumnezeu. O fărâmă divină am cules de prin ciupiturile mele Am o fărâmă divină ce-mi străluceşte-n vârful capului şi-n degete şi tot ce-ating devine poezie. Totuşi, de ce m...

Cap. 2: Umbra unei lumini (Vezi cap.1  pentru aprofundare) Ce face omul atunci când e întuneric? Caută o sursă de lumină… o pâlpâire care să-i ateste că încă mai există speranţă. Dar aici, printre cele mai concrete forme de necunoscut (care încă îmi sunt necunoscute), speranţa nu se găseşte lângă vreun felinar, bec, far, laternă, ci provine din interior. Sunt o stea, un gaz incandescent şi ard până la ultimul por. Se produce rapid. Nu-mi dau seama. În acest pustiu, vidul e învins de visul luminii. Scot dinăuntrul cutiei toracice o colivie aurită… o pasăre de foc se zbate şi se tot zbate pentru libertate, dar îmi este frică să o eliberez… ce m-aş face dacă ar trebui să bâjbâi prin catacombele propriei fiinţe fără singura mea sursă de lumină?! Ciripitul devine strigăt de luptă, agonia ei se transformă-n furie. Mă înţeapă brutal şi scap colivia din mână. Totul se întâmplă mult prea rapid pentru a putea fi controlat. Mă aflu la “mâna” destinului… Amleth şi Tesla latră co...

Te-nfăşor într-o panglică de culoare roşie Las până şi Soarele să te mângâie Textura de mătase, strălucire argintie te-nvineţeşti de la atâta dragoste! Te leg de-o buturugă de când lumea; Mesteacănul străfulgerat de dragoste, acum devenit stea… Strâns, imposibil de eliberat, suflete reavăn Te zbaţi agonic, te pătrunde zbuciumul: “Libertate!” murmuri… Chiar n-am de unde să-ţi fac rost Holbează-te-n jur, numai patetic şi anost ţi-am dezlegat trupul, sufletul ţi-e fluture panglica începe să ne usture… Ce pot face eu pentru fericire? -un biet atom pierdut- Ce pot face eu pentru tine? -un biet om pierdut- Îmi scriu doleanţele… pe-un paşaport condoleanţe mie… ţie… nouă, vouă. Credit: Tumblr

Ochii mi se scurg precum o notă muzicală c-o vioară ce răsună-n tăcerea lunii Mi se scurge lacrima-zbucium de la rădăcină… către suflet… Îmi ud grădina abundentă ascunsă-n stern, unde florile-curcubeu, norii-vătuiţi, iarba-albastră umblă, iar magia sentimentelor gri explodează! O vrabie se-aşează-n ritm oftat pe coasta a şaptea; începe trilul care face soarele să răsară O alta o acompaniază surdă, pe-o coastă mai sus. Ciori, coţofene, bufniţe, sticleţi, toate-mi decorează ramurile! Degeaba zbat din aripi, natura a murit… …(natura mea)… Nici somn, nici vis, nici simfonie nu mai există Suflu praful de pe inima de zăpadă şi părăsită de regina-Viaţă îmi lustruiesc organele pustiite cu speranţă… mă scutur în genunchi şi-n coate… poate am să cerşesc încă o nulitate… Cui să mai cerşesc când eu mi-am alungat soarele şi mi-am ars unica grădină? Cui? Ochii mi se scurg precum un portativul doinei de jale Arzându-mi pielea-n jurul orbitelor, anulează ...

Credit: Tumblr Trăiesc alături de nori, contemplu lumea de la-nălţime Micismul mi se pare infinit, norii-mi sunt cămin Mă pierd prin albeaţa lor de dimineaţă Şi pictez contururi în nuanţe de albastru, după dorinţa-mi! Mă joc cu zarea; Râd, iar râsul mi se preschimbă-n picături; Gâdil norii cu bagheta magică a fiecărei amintire de copil; Iar ei scutură aburul nervos spre mine Eu mă feresc în salturi şi le zâmbesc Iar în micimea de jos începe ploaia… Cum e să te simţi mic? Deasupra ta să ai un infinit de stelele ce-apun Sau să alergi cu Soarele în spate către orizont? Cred că e haios să te ştii pitic printre cei mai mici; Joaca cu ei nu se sfârşeşte, îţi răspund la nedumeriri cruciale; Mie nu-mi răspunde nimeni… nici nu ştiu a-mi elibera cuvintele din gânduri… Hi-hi! Ce-mi pasă mie?! Am norii mei de pluş, Am cerul meu albastru pur Uneori, se aprind şi luminiţe-n noapte Le văd, albe, sclipitoare Îmi doresc a mă juca cu tot, şi cu ele ...

Credit: Tumblr Trăiesc alături de nori, contemplu lumea de la-nălţime Micismul mi se pare infinit, norii-mi sunt cămin Mă pierd prin albeaţa lor de dimineaţă Şi pictez contururi în nuanţe de albastru, după dorinţa-mi! Mă joc cu zarea; Râd, iar râsul mi se preschimbă-n picături; Gâdil norii cu bagheta magică a fiecărei amintire de copil; Iar ei scutură aburul nervos spre mine Eu mă feresc în salturi şi le zâmbesc Iar în micimea de jos începe ploaia… Cum e să te simţi mic? Deasupra ta să ai un infinit de stelele ce-apun Sau să alergi cu Soarele în spate către orizont? Cred că e haios să te ştii pitic printre cei mai mici; Joaca cu ei nu se sfârşeşte, îţi răspund la nedumeriri cruciale; Mie nu-mi răspunde nimeni… nici nu ştiu a-mi elibera cuvintele din gânduri… Hi-hi! Ce-mi pasă mie?! Am norii mei de pluş, Am cerul meu albastru pur Uneori, se aprind şi luminiţe-n noapte Le văd, albe, sclipitoare Îmi doresc a mă juca cu tot, şi cu ele ...

Crud este orizontul cu ea Când geme şi se zbate, nu vrea Iubire, dragoste şi-amor Din toate:”Eu de dor mor!”. Oare poate să-şi şteagă destinul Hărăzit în deşertăciune şi unicul Hazard al ei să fie O iubire dintr-o mie? Ochii-i se preschimbă-n râuri negre, Sufletul din ea se cerne… Soarele şi Luna se aliază în pierzania ei Şi-şi sparg razele în batjocuri ale vremii… Cu dosul palmei-şi curăţă amarul “Nu-mi daţi dragoste a iubi, nici c-am să iubesc!” Luna şi Soarele se caută-n disperarea Hotărârii unei raze în dar… Îi dau alinare, o-nvelesc în raţiune protectoare “Dragostea poate fi înşelătoare…” Fata ştie a iubi în timpi nebuni; de-acum pătimaş se-mbrăţişează cu lumina!

Culeg scoici de pe cerul grafic şi lacustru; Mă oglindesc în stele, iar Luna mi-e casă Visez cu urechile ciulite la ziua de ieri Şi-apoi mă rog la o lebădă, să-mi dea încă o secundă în amor Vreau să mă iubesc cu Soarele! Să-l aduc la pieptul meu fără să mă simtă Vreau să-i spun “Noapte bună!” zi de zi Şi să-l sărut atunci când se-nfioară Să-i scutur razele de praf timpuriu Să-i arăt unde să lumineze exact Călăuza Universului; am să-mi preschimb condiţia să-i urmez şi eu calea mi-ar plăcea să crească şi mai mare!... Tot să lumineze cu a lui albă putere oculară! Să-i orbească pe neştiutori Sau să-i încălzească pe cei dornici de lumină. L-aş îndruma să-şi aducă un frate sau o soră, Să fie cât mai multă lumină pe Pământ Ziua să nu înceteze, Visătorii să tot viseze, Iar lumina să lumineze! Soarele e prezent, lumină pentru toţi are… Soarele e Soarele meu personal, Dar ţi-l pot împrumuta. Dorinţa-l transformă în rază efemeră Visul-l preschi...

Marea se-aruncă în propriile ei valuri Spumegă furioasă în amintirile de-acum o vară Marea ne cheamă… Vai!, cum ne cheamă… cum se-agită, cum ne strigă… Păcat… am rămas o infimă particulă de nisip Nu mă mai pot juca cu scoicile Pescăruşii nu se mai lasă îmbrăţişaţi de mine Nici Soarele nu mai se împrăştie pe creştete Înot prin singurătate cu delfinii invizibili Doar apusul se-ncumetă a mă săruta de rămas-bun Mirosul apei de sare mă atrage în largul ei Am rămas doar eu… Pierdută într-o mare de-amintiri… Oceanul nostru de iubire s-a scufundat în agonie… a devenit o sărmană plajă pustie… unde nici vântul nu mai bate, nici pescăruşii nu mai zboară, nici Soarele nu mai se-nalţă nici noi nu ne mai iubim pe ritmuri asemănătoare cu delfinii jucăuşi de-altădată… pustiu…doar pustiu…