Oare să fiu eu?!

A fost odată… o fată.

O fată care trăia în lumea oamenilor mari, dar şi a celor mici. O fată care nu-şi găsea locul, se simţea abandonată pe acest Pământ, în această existenţă. O fată care-şi scria visele cu lacrimi strânse conştiincios cu suferinţă şi care zâmbea cu speranţa că “mâine poate se va produce şi schimbarea mea”. O fată care se uita în oglindă şi se vedea doar pe ea,… atât.

Îşi vedea corpul, gol sau acoperit de diferite materiale; îşi vedea degetele de la picioare, mici şi uşor rotunjite la vârfuri, apoi gleznele… fine; urmau picioarele, în toată splendoarea lor, subţiri şi drepte; puţin mai sus era un loc încă neexplorat de alţii, rămânând doar al ei deocamdată, apoi abdomenul, şoldurile şi câteva semne din naştere plasate pe piele(semne din copilăria ei nemuritoare pe care încă o preţuieşte şi uneori o mai caută prin amintiri); privirea îşi continua traseul, către sânii mici aflaţi deasupra proeminenţelor corsajului de 12 perechi; două mâini lunguieţe, încheiate cu degete arzând de dorinţa tactilului şi manualului, gâtul întins şi… chipul. Faţa ei, cea pe care toţi o judecă la prima întrezărire. O gură mică, cu buze rozalii, obraji de culoarea laptelui iarna, iar vara coloraţi odată cu creşterea intensităţii Soarelui; nasul micuţ, cu vârful puţin mai ascuţit.

Dar ochii… ce ochi avea fata aceasta ! Mari. Căprui. Adânci. Câte secrete şi răni ascundeau ochii ei. Numai când clipea, când genele ei arcuite şi extrem de lungi se împreunau în mişcarea mecanică, îţi doreai să opreşti timpul pentru a capta mai bine graţia fetei.

Avea şi sprâncene, arcuite şi stufoase, aproape perfecte, încadrându-i ochii şi mai bine în conformaţia feţei. O frunte lată, acoperită de păr creţ, castaniu închis, scurtat dintr-o transformare la 17 ani.

Atât vedea fata când se uita în oglindă, un exterior de om. Dar când se cufunda în lumea ei, unde imaginaţia era îmbinată cu ale ei contemplări asupra vieţii, dar şi a morţii,… fata îşi vedea sufletul. Nimeni nu i l-a mai văzut până atunci sau,… cel puţin n-a fost curios.

Când termina o carte, când fiecare filă scrisă îi fura o lacrimă sau un hohot de râs, când trăia şi ea o poveste de dragoste sau vizita istoria, descifrând enigme, numai atunci i se deschidea sufletul. Mintea-i lucra la procesarea fiecărei fraze în experienţă de viaţă, care o maturiza pe zi ce trecea. Cu fiecare carte parcursă integral înapoiată bibliotecii personale (care cuprindea toate interesele ei, fiind vastă pentru vârsta ei), pe chip i se adăuga un rid, observabil doar pe interior. În inimă i se imprima  un nume ori un citat ce o va face să tresară când cineva o va rosti nepăsător, pentru ea definind o perioadă.

Aşa trăia fata aceasta…, visând, citind, gândind… era şi muzică în viaţa ei, bineînţeles, dar asta e altă poveste.

Era o fată care se cufunda sâmbata dimineaţa între perne, cu o cană de cafea cu lapte în mâna stângă, iar în cealaltă având lectura din săptămâna respectivă; privind pe fereastră cerul, ploios sau însorit, cu muzica (de obicei, Queen, Scorpions, Guns’n Roses, Aerosmith, Ozzy, Pink Floyd, Iron Maiden, Fall Out Boy, Deep Purple, Nickelback, Green Day, AC/DC, The 1975, Maroon 5, urmate de Vama, Phoenix, Emeric Imre, Cargo, Iris, Holograf, Nicu Alifantis, şi multe alte voci memorabile) evocănd marile legende în splendoarea lor.

Era o fată care plângea , nu foarte des, uneori din motive banale, dar, de cele mai multe ori era răspunsul ei dat în lupta contra fricii. Frică de viitor, de necunoscut şi de ceea ce va deveni “când va fi mare”. Dar la fel cum îşi ştergea lacrimile, aşa şi râdea singură de gândurile pe care le avea despre orice…

Era o fată care voia să vadă lumea, să fie fericită, să cunoască oameni noi, cu poveşti de viaţă; voia să fie iniţiatoarea unei Noi Lumi!

Era o fată care avea ambiţie pentru a-şi îndeplini destinul, o fată cu idealuri cât de cât etice, dar mai ales… ţinută morală ! Se respecta atât de mult fata aceasta, încât ajunsese să creadă că merita tot ce era mai bun, în pofida tuturor. Însă… a fost dezamăgită… şi de ea, dar şi de lume… Şi-a pierdut speranţa de multe ori, dar, cumva şi-a recâştigat-o de fiecare dată printr-o luptă crâncenă cu mintea-i devoratoare.

Era o fată care avea atâtea emoţii lipsite de omogenite, încât credea că e ceva greşit cu ea şi cu felul ei de-a fi. Însă,… aşa cum se formau… aşa şi dispăreau, făcând loc pentru altele noi…

Într-o zi, când era la liceu, a auzit ceva interesant… ceva legat de 4 tipuri de personalitate definitorii pentru o persoană. În descrierea melancolicului se putea declara câştigătoarea locului întâi fiindcă era descrierea ei, definiţia umană a spirituluiei sălbatic.

Atunci, a înţeles şi fata că trebuia să îmbrăţişeze cine era, adică… O MELANCOLICĂ ! şi să-şi trăiască viaţa prin prisma tuturor cărţilor citite, emoţiilor trăite, lacrimilor şterse, rănilor trupeşti şi sufleteşti, dar mai ales… FOLOSINDU-ŞI OCHII EI DORNICI DE A VEDEA CU ADEVÁRAT!

Aceea fată se numeşte Ana şi a început să scrie despre ea, recurgând la rime, fiinţe poetice şi genuri literare. Oare să fiu eu?!