Pur… şi simplu

De ,
Credit: Tumblr














Culorile întunecă amorul pur
Îi schimbă esenţa, îl uniformizează în multe
părţi de luciu aromat, părţi nescrise de amorezaţi
Trebuie să iubim monocrom
Iubire în alb şi negru
Iubire dulce, nestinsă în curcubeul vieţii
neatinsă de vreo mână iscoditoare dup-un colţ de lumină
Lumina dă culoare, ştim prea bine
dar tot ea descompune albul…
Cine i-a permis să-l sfărâme-n atâtea culori?!
Mie-mi place albul simplu, cel virgin
Acum e folosit în alcătuirea tuturor;
nu-l mai recunosc, nu-mi mai aparţine!

Totuşi, eu cred în dragostea albă;
ea fiind una dintre cei doi îngeri
Şi dragostea neagră;
ascunsă în mizeria fiecăruia
ascunsa în urmele de suflet
şi plămădită din vise ucise timpuriu în societate;
iar dragostea neagră se naşte doar când
două suflete aflate în mizerie spiritual
descoperă o dragoste pură, pe cea mai adevărată…
Reuşesc s-o facă albă şi să iubească din inocenţa furată a oamenilor cu speranţă.
Din negru, se preschimbă-n alb dragostea…
De ce avem nevoie de atâtea culori?
Nu ne sunt suficiente două non-culori?!

De ce să nu exprimăm dragostea aşa de simplu precum se simte?
De ce ne complicăm în nuanţe?...
Eu te iubesc, tu mă iubeşti;
Dragoste pur şi simplu albă.
Eu te iubesc, tu nu mă iubeşti;

Dragoste pur şi simplu neagră.

Comentarii

  1. Lecturi în pauza mare23 martie 2016 la 22:34

    Îmi place în special finalul! :)

    Hai să încerc să definesc dragostea, dacă tot m-ai provocat... :P
    Dragostea e atunci când te simţi cel mai fericit om din lume pentru că petreci un timp pe care-l percepi drept sacru cu acel el/acea ea perfect(ă)...
    În ceea ce priveşte dragostea neagră de care vorbeşti, eu îi spun iubire ne-mplinită. :) Dragostea n-o pot vedea decât împlinită.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ana Grecu24 martie 2016 la 00:02

      Sunt de acord, dar nu este posibil ca acest sentiment să se consumne la un moment dat? Să presupunem că ai iubit şi ai fost iubită, dar ce se întâmplă dacă totul se prăbuşeşte (eşti înşelată ori pur şi simplu vă despărţiţi), iar tu nici măcar nu realizezi de ce? Înseamnă că totul a fost o iluzie, o minciună? De unde poţi să fii sigură dacă ceea ce tu numeşti acum dragoste, cu un alt om nu poate înseamnă Edenul? Cred că ţine de fiecare în parte, privim dragostea prin ochii celui care ne adoră... şi aşa se venerează iubirea...

      Ștergere
    2. Ana Grecu24 martie 2016 la 00:15

      Şi mulţumesc pentru apreciere!:)

      Ștergere
    3. Ana Grecu24 martie 2016 la 00:15

      Şi mulţumesc pentru apreciere!:)

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: