Dovezi dincolo de moarte/ Iubirea există!

De ,
Dormeam fără simţire lângă trupul meu
Eram gol, cu trupul leoarcă de la bocetele îngerilor
Prin timpane îmi răsuna amintirea cea dintâi
Cineva jelea şi mă chema…
Ochii-mi erau aprinşi, căutam lumina, lumea
Ei nu vedeau că eu încă mai respir!
Agonia iminentă din mine n-a ieşit,
Aş fi vrut să le spun că încă sunt aici,
Nu vreau să mor!
Remarc cum mă ridic deasupra tuturor
Îmi las trupul în ţărâna strămoşească…
Pătrund prin nori, mă afund în Cosmos
Gâdil pâlpâirea stelelor!
Cât e de ciudat…eu, doar suflet, lipsit de simţire, mă gâdil de stele!...
Zbor şi zbor şi zbor…
Nu ştiu unde sunt…m-am pierdut în necunoscut
Trece o eternitate în viziunea mea, iar eu continui în plutirea neantului negru, plin cu praf de stele.
Ce să fac?! După cine să strig?!

Dar ce se vede?!
Un trup de fată tânără
Ooo…, frumuseţea-i străluceşte pe chip în mii de culori
Curcubee palide îi se modelează pe ochi; cât e de frumoasă!
Mă cheamă! Ştie cum mă cheamă! Pornesc către ea
Mă lasă să-i mângâi umărul
Imaginea ei uşor dispare, tremură
E o fantasmă! Ce mă fac?!
Dar fata mă alină în braţele ei molatice
Reuşesc a-i zâmbi cu adevărat
Niciodată n-am ridicat colţurile gurii atât de sincer… cât de multă puritate am-n juru-mi!
Gingaşa are o dorinţă: vrea să-i iau trupul pentru a mă reîntoarce pe Pământ…
Nu înţeleg… e prea târziu
Fruntea mi-o închină c-un sărut şi-mi răsfiră degetele
Îmi dă să gust din nou din viaţă!

Îmi dezlipesc pleopele, zăresc lume adunată lângă trupul meu…
mulţi oamenii…
Unde sunt? Nu mă pot ridica…
Culcuşul îmi e alb, totul scârţâie, persist-nceţoşatele halate
Picioarele! Le simt! Le văd! Sunt acolo!
Aşa ceva… e un miracol!

După stări interminabile de neînsufleţire, într-un final evadez din propia-mi statuie
Îmi tremură pielea pe oglindă, îmi tremură pupilele
Îmi sfâşie inima, sufletul, trecutul şi tot ce era al meu mai drag…
Chipul… e al iubitei mele…
Şi ea s-a aruncat în stele
Mi-a dăruit trupul ei întreg de bunăvoie, în apropierea vieţii de apoi…
Voi rupe din viaţă fragmente;
Jumătate i le voi înapoia, jertfă a cuvintelor fierbinţi
Jumătate le voi păstra, pentru amândoi…

Te iubesc!...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: