"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Era odată un copil. Îi plăcea să se joace pe întuneric. Azi-noapte, pipăia noaptea în căutarea ultimei piese dintr-un puzzle, dar tot ce găsea erau indicii goale ce-l purtau spre ceva indefinit. S-a speriat, a răsuflat indignat, a continuat să alerge în cerc până ce tălpile i-au prins aripi şi au aprins un foc în jurul lui. Degeaba încearcă acum să dezlege piesele de fum… e în zadar să încerci să mai evadezi din Tartar. Dincolo, l-a întrebat pe Zeul Suprem de ce nu l-a lăsat să termine când mai avea atât de puţin (iar el se credea atât de fericit), iar Zeul îi răspunde că orice creator trebuie să se odihnească. „Timpul există împotriva ta. Cine îl poate controla depăşeşte infinitul  cu eternitatea. Ţin minte cum cineva m-a oprit şi pe mine la un moment dat din a completa contemplarea lumii-templu ce tocmai o conturasem; nu am mai avut timp să le spun secretul, şi l-au luat singuri şi apoi au dat vina pe mine că nu i-am făcut fericiţi.” „Dar de ce mă iei acum, ...

Coborând scara în spirală am crezut că voi ajunge la tine, dar se pare că mă învârt fără oprire în jurul axei proprii. Nu pot ieşi din mişcarea mea fiindcă ar însemna să nu mai fiu decât alt-cineva care coboară, dar nu Eu. Oare a reuşit cineva să se întoarcă? A văzut cineva ce ascunzi acolo, jos şi s-a speriat atât de tare încât duhul i-a zburat liber înapoi la mine? Nu ştiu ce e mai dureros pentru o fiinţă care caută certitudini: faptul că nu ştiu care-mi este întrebarea sau faptul că nu ştiu cine eşti acum, dar ştiu ce vei fi dacă nu voi reuşi să cobor … Arhiva personală - Vama Veche, 2017 ©

Cap. 5: Ciclicitatea unui fatum Printre pleoapele strivite de leşin mijesc privirea şi încerc să detectez ceva familiar în această nebuloasă care mă apasă. Nimic nu se mai leagă de nimic. Ea. Frig. Eu. Forţat. Planeta lor. Pulbere. Simbioaza dintre teamă şi oniric se prelinge vertiginos dinspre simţuri înspre conştiinţă. Aş vrea ca cineva să vorbească cu mine. Aş vrea ca cineva să-mi slăbească legăturile cu care sunt ţinţuit de un scaun pe care nici cu cea mai stoică concentrare nu-l pot încălzi. Ca şi cum… ca şi cum focul meu interior s-a erodat. Oare aşa te simţi când eşti înşelat în aşteptări? Sau când te resemnezi? - Pascal. Pascal! Trezeşte-te! - … - PASCAL! - Ce? - E timpul. Sunt adus la ea, dar încă nu pot fi lucid mai mult de treizeci de secunde. Întregul meu corp urlă, dar nu mai am forţa necesară pentru a-l extrage din acest coşmar.  O privesc apatic, cu indiferenţă aş putea spune. Cum stă cu rochia ei albă pe acel tron transparent, atât de impunăto...

Sunetul mi se prelinge din ureche precum o undă marin ă  sugrumată de furtuna norilor care gem în noapte de o prea tristă singurătate. O disperare lăuntrică se naşte-n mine – încercare chinuită de readucere-n sine; degetele mi se-ncolăcesc peste firul roşu de telefon capătând forme muzicale cu un ton afon Cunosc clişeul deznodământului… am pierdut orice contact cu lumea invizibilă. Ochii se strepezesc, dinţii îmi adorm şi cad nasul se astupă şi mi se mută-n cap instant. Dacă m-aş privi acum în oglindă, aş vedea doar un geamăn mutilat cu o voinţă străpungătoare de a-şi îndeplini ultima dorinţă – secvenţa figurii mele anterioare mi s-a întipărit adânc, dar nu mai am raţiune să judec şi nici suflet să fiu… Atunci… cu ce pot scrie (şi despre ce) dacă nu mai îmi acord senzaţii? Nepremeditat, natura mă primeşte într-ale ei viscere reavene Umezeala ceţii coboară mistic şi mă-mpresoară Sunt un biet pui golaş ce-şi caută o mamă. Corporalita...

Toamnă, dulce toamnă amarul vieţii mele de trubadur ţi-l las să-ţi aşterni pe el alene alaiul tău de codru rece şi-n surdină să mai zbiere vreo două, trei rândunele rătăcite. Toamnă, dulce toamnă te las să mă acoperi încet să mă descoperi – printr-un biet ochean de vise unde florile umede învie. Şi te las să mă acoperi cu frunzele descumpănite ce se prăvălesc nefericite în viziunile nocturne. Şi galben, şi verde, şi puţin roşcat - muşcătură duplicat a unei fiinţe lacome şi austere ce se-ascunde disperată; (zboară din taină în taină) Nălucile stau la pândă, sunt copaci alungaţi de muma care tremură-n coşgiuc şi are o ultimă strigare: “Nu mă lăsaţi, vreau să mai apuc încă o zi şi încă o toamnă să se mai scutere o dată pomii cei viteji să mai cadă încă o dată şi încă o dată peste sufletele celor abia treji – cu toţii suntem plini de dor pentru clipele verzi şi fragede… acum mă descopun putrezesc şi timpul e un hău ce m...

Se unduia printre nori, nu atingea pământul cu picioarele. Era aer şi numai aer o înconjura. O aură de stele, un râu învolburat umbla prin păr. Totul creat ca o minune un tablou de admirat într-o lume a instantaneelor nocturne. Pielea ei era detaliu sculptat în secularitatea omului Pielea ei ardea de tandreţe, se transforma sub privirile trecătorilor în fată, femeie, mamă, lupoaică

Privesc în gol pupilele-mi dispar mă preling spre capăt; Unde e lumina? Aştept pe un peron pustiu un tren ce n-o să vină sunt o stea-n lumină //cu prea mulţi fotoni – mă descompun până nu (mă) mai ştiu.

Păcatele noastre nu se vor sfârşi decât odată cu conştiinţa clară că am ucis copilul din noi şi am lăsat liber haosul să producă zvâcniri de aripi brutale care ne zgârie materia proprie… Nu eram pregătiţi să înfruntăm nemărginirea; nu credeam că ne va aduce în pragul nebuniei. Păcatele noastre stau în noi

Mă-ntorc către mine de fiecare dată când lumea mă abandonează. Mă pierd printre glasurile care-mi tocesc timpanele, mă pierd printre degetele care-mi încleştează esofagul opresc respiraţia, mă sufocă, nu am altă şansă decât să visez spre interior. Capul îmi este purtat de corp, dar mintea mea nu înţelege

Durerea cea mai cumplită pe care o manifest deseori este lipsa de comunicare între oameni. Cu toate că nu sunt adepta conceptului de “a citi minţi” deoarece o consider o încălcare gravă a intimităţii, uneori această abilitate-minune ar putea salva relaţii, ar facilita exprimarea gândurilor unui timid ş.a.m.d. Fiecare dintre noi are dreptul la intimitate, iar aceasta se dobândeşte cu adevărat doar într-o singurătate absolută. Singurătatea este un lucru benefic, atât pentru spirit, cât şi pentru minte. Din cele mai mari dureri au luat naştere cele mai impresionante opere/capodopere – şi aici mă gândesc la exemplul de tărie al Fridei Kahlo şi la angoasa virulentă a Sylviei Plath. Ce deducem de aici? Artistul neînţeles se retrage în

“Era o vară stranie pentru nimic în lume pe masa festivă nu ştiu de unde şi până unde a doua zi dimineaţă, la ora şapte mă tot rugasem de Buddy bineînţeles domnul Willard - Aşa mă bucur c-or să moară chipul din oglindă camera de aşteptare a doctorului Gordon spitalul privat - Normal că maică-sa l-a omorât era întuneric beznă cadillacul negru camera lui Joan - A dat norocul peste tine - Esther - Am să mă fac psihiatru! un strat nou de zăpadă… … am păşit în încăpere. “ Eshter a păşit, Sylvia nu. De ce? De ce te-ai lăsat pradă nesomnului De ce ai lăsat frigul să te îmbrăţişeze? - Fiindcă eram singură, nu aveam decât propria-mi tăcere! Dar cum rămâne cu poezie? - Un fir de praf… Ne dezintegrăm aiurea în zborul nostru către infinitul ceresc care se poate (sau nu) să ne înghită, mântuire, mântuire pentru sufletele amare şi bolnave… însingurate, moartea oferă alinare… e plăcut să te legene vântul atunci când atârni de un copac e plăcut să dormi atunci câ...

Dezvoltare ascendentă… Surprinzi universul în palmele tale, te-ntinzi către stele şi gâdili razele de soare care au fost şi nu mai încălzesc pământul pe care am călcat amândoi, demult… Dezvoltare transcendentă… Ne cunoaştem după cristalin, pe lentilă ai înscris fiecare cuvânt citit, fiecare gând vorbit, sentimentele ţi le-ai ascuns pe limbă şi le-nghiţi de parcă ar fi medicamente  contra fericirii. De ce-ţi asupreşti propria voinţă?! Scufundă-te, inundă-te în iubire, Posedă şi fii posedat de iubire! Hazardul te va înnobila ori distruge, tu nu poţi decât să clipeşti şi să te rogi pe tine să te ţină picioarele atunci când  pământul îţi va fugi de sub (st)ele… Te alergi în spirale contra propriului timp, dar cu ce rost? Unde vrei să ajungi? în zadar chemi amintirile senzoriale microscopice ele nu te pot extrage decât secvenţial, apoi… eşti pradă uşoară nostalgiei, disperării de a fi fericit, disperat că nu ştii cum nu mai crezi în tine, nici în lum...

Merg pe o sărmă nimic în jurul meu nimic sunt eu îmi creez un punct de sprijin tot mă clatin mă clatin şi-mi piere cheful de a mai fi mă clatin şi mă zbat să-mi agăţ degetele de la picioare de sârma rece Inima mi se zbate-n nuanţe de gri se sparge iar fiecare bucată atârnă de sfoară decolorându-se, bălăngănindu-se şoptindu-mi să-mi continui paşii către nicăieri. În jos… nimic Clipesc şi cresc mii de flori madone parfumate reverie înmiresmate verdele pădurii rage prin crestele munţilor-făclii. În stânga… nimic întind mâna să culeg o stea învârt pe degete planete şi zdrobesc (sau nu) comete de universuri paralele care au fost în viitor casele unor oameni-zburători. În dreapta… nimic îmi răsucesc capul şi uit să respir înoată câţiva peşti şi-o algă, un recif se prăbuşeşte o balenă se descompune în bule argintii care hrănesc răgetul pădurii. În sus… nimic într-acolo mă îndrept încotro mă poartă paşii, ...

Deschid o fereastră într-o abundenţă de fulgi transferul de căldură/frig e instant, eu îmi caut ţigara albastră cu miros de lacrimă. Banală interacţiune dintre mine şi muzică; mă topesc în albul notelor de-afară şi cu vâscozitatea amară a ţigării albastre desenez îngeri. Respir – şi-atât - … totul curge, eu nu plâng devin o statuie de gânduri, ard mocnit pentru fiecare notă, fiecare fulg, fiecare fum. Mă ard singură şi mă-nec cu propriul fum, chiştiocul se pierde în marea imaculată, degetele-mi sunt albastre – se vaporizează – Mă dezintegrez în fulgi albaştrii volatili topesc, îngheţ, fiind sclavă a naturii la rându-mi alunec spre amintirile momentelor iubite… prea puţin. Vântul mă spulberă, conturându-mă dezechilibrat zbor alături de crăiasă, sunt una cu natura, una cu universul, una cu eu.

Îmi bălăngănesc picioarele inert pe marginea infinitului şi mă-ntreb: “Oare am trăit destul?” O stea coboară, lumina ei se stinge apoi alta şi iar alta şi iar alta până ce bezna se-nstalează în întuneric, total. Nici sunetul iritat nu mai răzbate bariera neagră totul se diminuează, dar eu… sclipesc pe marginea UNIversului… visez. Mă-ntind să cuget la trecut, dar am uitat complet ce s-a întâmplat cu o viaţă înainte să fi murit. Inima ticăie în ritm cu tăcerea, sângele pulsează precum apăsarea clapelor nu există aer, iar plămânii mei devin suport pentru o pădure presărată cu flori-gând. Ies din mine liane, buruieni, ciuperci grauri îşi fac veacul în haos iar o bufniţă mi se-aşează pe chip. Precum o mască se-ntinde, îi înghit penajul, mă obligă să-nchid ochii îmi şterge visele complet, de parcă aş renaşte. Curaj, am nevoie de puţin curaj oroarea de a nu ştii unde, de a nu ştii cine, de a nu ştii când n-am curaj să (mă) aflu. ...