"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Se unduia printre nori, nu atingea pământul cu picioarele. Era aer şi numai aer o înconjura. O aură de stele, un râu învolburat umbla prin păr. Totul creat ca o minune un tablou de admirat într-o lume a instantaneelor nocturne. Pielea ei era detaliu sculptat în secularitatea omului Pielea ei ardea de tandreţe, se transforma sub privirile trecătorilor în fată, femeie, mamă, lupoaică

Durerea cea mai cumplită pe care o manifest deseori este lipsa de comunicare între oameni. Cu toate că nu sunt adepta conceptului de “a citi minţi” deoarece o consider o încălcare gravă a intimităţii, uneori această abilitate-minune ar putea salva relaţii, ar facilita exprimarea gândurilor unui timid ş.a.m.d. Fiecare dintre noi are dreptul la intimitate, iar aceasta se dobândeşte cu adevărat doar într-o singurătate absolută. Singurătatea este un lucru benefic, atât pentru spirit, cât şi pentru minte. Din cele mai mari dureri au luat naştere cele mai impresionante opere/capodopere – şi aici mă gândesc la exemplul de tărie al Fridei Kahlo şi la angoasa virulentă a Sylviei Plath. Ce deducem de aici? Artistul neînţeles se retrage în

Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a

Îmi bălăngănesc picioarele inert pe marginea infinitului şi mă-ntreb: “Oare am trăit destul?” O stea coboară, lumina ei se stinge apoi alta şi iar alta şi iar alta până ce bezna se-nstalează în întuneric, total. Nici sunetul iritat nu mai răzbate bariera neagră totul se diminuează, dar eu… sclipesc pe marginea UNIversului… visez. Mă-ntind să cuget la trecut, dar am uitat complet ce s-a întâmplat cu o viaţă înainte să fi murit. Inima ticăie în ritm cu tăcerea, sângele pulsează precum apăsarea clapelor nu există aer, iar plămânii mei devin suport pentru o pădure presărată cu flori-gând. Ies din mine liane, buruieni, ciuperci grauri îşi fac veacul în haos iar o bufniţă mi se-aşează pe chip. Precum o mască se-ntinde, îi înghit penajul, mă obligă să-nchid ochii îmi şterge visele complet, de parcă aş renaşte. Curaj, am nevoie de puţin curaj oroarea de a nu ştii unde, de a nu ştii cine, de a nu ştii când n-am curaj să (mă) aflu. ...

O banalitate anormalizată O banalitate uniformizată astfel se descrie însăşi existenţa ciclu repetitiv între viaţă şi moarte. Omul este chiar amorul dintre cele două extreme despărţite de religii care ne obligă să ne conformăm la ceva absurd: o lege a credinţei… Dincolo de misterul universal şi întrebările retorice, se ascunde inimaginabilul pe care-l modelăm de mii şi mii de ani: FRUMOSUL… Arta pură înglobează frumosul ca şi temă, universalitatea, da banalitatea… oare? M-am săturat de tablouri repetitive înfăţişând imagini umane care nu-şi caută sensul ci, prin staticul lor, devin frumoase. Vreau să regăsesc Frumosul şi-n ziua de azi şi-n amintirea mea şi-n aşteptarea zilei de mâine şi-n curajul de a fi nerăbdător. Smulgi clipele din mâna unui Zeu pentru a ţi le-nşira la gât, pe gene, sub picioare – le-nvinui de o biologică degradare care este numai a ta; timpul doar te măsoară şi-ţi spune cât mai ai până ce ai să ...

Cine sunt eu? Ce reprezint în raport cu lumea? CINE SUNT? Oare vreun om a fost capabil să-şi răspundă singur la această întrebare exasperantă? Şi oricum… dacă într-adevăr a reuşit să se definească, atunci acest om nu e universal, ci un individ într-o vastitate de alte forme de viaţă. Aşadar… cine sunt eu? Cine eşti tu? Cine suntem noi? Generalizând, corpul nostru s-a împrietenit cu raţiunea şi sentimentele şi astfel am devenit Umani. Simplist accentuat… suntem oameni, fiecare având o personalitate, o istorie personală, cunoştinţe din diverse domenii, pasiuni diferite, gusturi diferite, toate acestea însumate făcându-ne să ne simţim unici. Prin şederea ta aici, pe Pământ, dai sens celor care vin în contact cu tine, dar asta nu înseamnă că-ţi găseşti şi tu sensul… În cei 17 ani de existenţă ai mei, pot afirma clar şi răspicat că habar nu am  cine sunt, dar acest fapt nu mă deranjează întotdeauna. De ce? A nu te defini complet îţi dă posibilitatea de a experimenta cu ...

- “Întreaga noastră lume E-o scenă şi bărbaţi, femei, cu toţii, Sunt doar nişte actori: când ies, când intră La rându-i fiecare, şi-un om joacă În viaţă roluri multe. Actele-i Sunt cele şapte vârste. Mai întâi E bebeluş, scânceşte, varsă-n braţe La doica lui; apoi în lacrimi, Poartă ghiozdan, cu chip strălucitor De dimineaţă, dar păşeşte-n silă Şi-ncet ca melcul către şcoală; -apoi E-ndrăgostit, oftând ca un cuptor În timpu-unei balade tânguioase Scrise pentru sprâncenele iubitei. Soldat apoi, ce dă pe dinafară De-njurături exotice, c-o barbă Şi cu mustăţi de leopard avid Să-şi apere onoarea, irascibil Şi pus pe harţă, spre balonul faimei Tinzând chiar până-n gura tunului; Judecător apoi, cu burta-aceea Rotunda, de clapon, cu ochi severi Şi barba tunsă îngrijit şi plin De vorbe înţelepte şi de cazuri Recente; -aşa îşi joacă rolu’; -n vârsta A şasea intră-n pantaloni-burlan, Papuci, cu ochelari pe nas, e şui, Cu pungă, iar ciorapii c...

De ce sunt cei mai mulţi oameni atât de stresaţi în legătură cu viitorul? Un posibil răspuns ar fi că îi sperie neprevăzutul, ceea ce se ascunde şi aşteaptă să fie descoperit în necunoscutul zilei de mâine… dar, întrebarea mea rămâne… de ce? Am să o iau practic, aleg calea directă în cele ce urmează. Într-adevăr, oamenii se pierd când vine vorba să discute despre viitor, folosesc clişee precum: “Nu ştiu ce voi face mâine” ori “De ce să ne gândim la ceva ce nici măcar nu s-a întâmplat? Haide să trăim mai întâi ziua de azi.”, iar eu nu pot să-i aprob. Să vă dau motivele:     Creierul uman nu percepe  prezentul , ci neuronii procesează informaţia cu câteva zecimi de secundă în urmă faţă de ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru (neuronii au nevoie de timp pentru a distribui toată avalanşa de imagini, mirosuri, zgomote… care se petrec simultan, însă este o întârziere infimă pe care nu o percepem). Cu alte cuvinte, ne minţim atunci când vrem să ...

Crucea vieţii în patru colţuri e expusă! Primul e plămădit din neamuri străvechi S-a ridicat pe-un vârf de munte Străluceşte în orbire Ca un fulg de cristal topit în apă de izvor! Al doilea, Universul l-a născut Din rătăcirea prin Infern şi întoarcerea în Rai Curge la infinit prin timp, dar nici n-are vreun început Se aseamănă cu stele căzătoare pe cerul torid… Al treilea colţ e observabil din orice punct Era o rază a fericirii ce-ndeplineşte speranţe Din ea s-a creat zâmbetul, apoi a apărut şi gândul… Pe parcurs, s-a transformat şi-n suflet omenesc. “Colţul Regelui” şi cel de pe urmă colţ S-a îngropat cu tot cu coroana Lumii într-un tainic loc Destinul, soarta şi inconştientul îi sunt supuşi Unii îl numesc credinţă, alţii Dumnezeu,… Arta celor patru colţuri se defineşte în Natură, Univers, Oameni şi al lor Dumnezeu-Rege Crucea vieţii se compune şi armonizează arta existenţei Aceea artă plantată de om prin viaţă!...

Pe mine mă fascinează oamenii ! Cele mai evoluate mamifere… Într-o zi de 24 de ore, setată de alţi oameni, numiţi acum istorie, fiecare om are un program. Fie că dormim, ne trezim, mâncăm, bem o cafea, ne sărutăm copii pe frunte şi plecăm la serviciu, apoi rutina continuă; fie că nu dormim, ci ne petrecem nopţile în cluburi, înconjuraţi de droguri, băutură şi sex, apoi ne ia o zi ca să ne revenim şi s-o luăm de la capăt; fie că suntem singuri, plângem după o persoană dragă şi ne gândim la sinucidere; fie că avem case, maşini, femei de lux, tehnologie ultra-modernă, dar nu avem timp şi nici familie pentru a ne bucura de ele; fie că ne jucăm în parc, strigăm bunicii să ne mai aducă o jucărie ca pe urmă să plecăm acasă; fie că mergem la şcoală, înconjuraţi de prieteni care râd, însă avem impresia că ei râd de noi; fie că am fugit de-acasă, obosiţi de aceleaşi certuri în familie, de aceleaşi lipsuri şi avem nevoie de linişte, dar e prea multă linişte atunci când suntem singuri; fie că t...