INTERVIUL - partea a II-a: Scena -
- “Întreaga noastră lume
E-o scenă şi bărbaţi, femei, cu
toţii,
Sunt doar nişte actori: când ies,
când intră
La rându-i fiecare, şi-un om
joacă
În viaţă roluri multe. Actele-i
Sunt cele şapte vârste. Mai întâi
E bebeluş, scânceşte, varsă-n
braţe
La doica lui; apoi în lacrimi,
Poartă ghiozdan, cu chip
strălucitor
De dimineaţă, dar păşeşte-n silă
Şi-ncet ca melcul către şcoală;
-apoi
E-ndrăgostit, oftând ca un cuptor
În timpu-unei balade tânguioase
Scrise pentru sprâncenele
iubitei.
Soldat apoi, ce dă pe dinafară
De-njurături exotice, c-o barbă
Şi cu mustăţi de leopard avid
Să-şi apere onoarea, irascibil
Şi pus pe harţă, spre balonul
faimei
Tinzând chiar până-n gura
tunului;
Judecător apoi, cu burta-aceea
Rotunda, de clapon, cu ochi severi
Şi barba tunsă îngrijit şi plin
De vorbe înţelepte şi de cazuri
Recente; -aşa îşi joacă rolu’; -n
vârsta
A şasea intră-n pantaloni-burlan,
Papuci, cu ochelari pe nas, e
şui,
Cu pungă, iar ciorapii ce-i
păstrează
Din tinereţe, -i flutură lălâi
Peste ciolane, vocea-i
bărbătească
Se-ntoarce iar la vocea de copil,
Piţigăiată. Cea din urmă scenă
Din toate, care-ncheie piesa asta
Ciudată şi bogată-n întâmplări
Copilăria-a două-i şi uitare,
Nu-s dinţi, nu-s ochi, nu-i gust,
nimic nu e.”
 |
| Pablo Picasso - The Actor |
Îşi încheie monologul demonstrativ,
face o plecăciune, iar unicele ropote de aplauze care răsună în sala golită de
orice altă prezenţă umană sunt ale mele. Cu lacrimi în ochi aştept să coboare
de pe scenă iluminată doar de un singur reflector, uitat aprins de la piesa jucată
cu câteva ore înainte. Interpretarea ei a fost atât de palpabilă şi de
autentică, încât, la un moment dat, simţeam că mă aflu într-o scenă de
Shakespeare pe care mintea mea şi-o imaginează de fiecare dată când parcurge un
text scris de el. Trebuie să mă credeţi, viziunea pe care mi-am creat-o este
extrem de critică şi perfecţionistă, nu lasă loc de îndoielii precum “Ar fi mai
bine dacă…” sau “Ar trebui să introducem această chestiune pentru că…”, iar
Diana mi-a depăşit propriile aşteptări cu intonaţia, gesturile, pauzele şi profunzimea
sentimentelor pe versurile lui Jaques din “As you like it” (care, fie vorba
între noi, nu sunt absolut deloc facile oricărui actor, darămite unei tinere
actriţe).
Ocupăm două scaune roşii tapiţe
în primul rând şi îi ofer un răgaz de câteva minute să se adune (după ce şi-a
deschis sufletul pe SCENĂ), timp în care îmi revizuiesc întrebările.
- Ai fost senzaţională! Te
felicit pentru dăruinţa şi stăruinţa cu care ai rostit acest monolog celebru.
- Vai, mersi. Mă flatezi.
- Crezi că poţi să-mi răspunzi la
prima provocare?
- Nu ştiam că sunt şi provocări,
râde ea.
- Sunt, depinde cum le priveşti.
Mie îmi place să le clasific ca şi “provocări ale minţii”.
- Sigur, accept.
- În ce crezi?
- În momentul de faţă sunt
un pic derutată, încerc să găsesc un răspuns, să mă conving în ce ar trebui să
cred şi de ce. Totuşi, da, cred în Dumnezeu. Cred că există o forţă, o sursă de
energie care menţine totul într-un echilibru. Cred că există răul şi binele,
însă nu sunt sigură dacă Raiul şi Iadul, Dumnezeu propriu-zis şi Diavolul
există. Totuşi există atâtea dovezi că ar exista, dar există şi dovezi că nu
există. Pot fi adevărate, dar pot totodată să fie născociri inconştiente ale
minţii noastre. Deşi cunosc persoane care au practicat necromanţie şi care sunt
sigure că există acel regat al Diavolului, al torturii celor păcătoşi, nu ştiu
dacă voi crede cu adevărat până ce nu voi vedea cu proprii mei ochi. Până
atunci pot fii sigură doar de un lucru, ceva există, iar acel ceva face ca cele
două braţe ale balanţei să fie pe aceeaşi linie de plutire.
- Ai un punct de vedere solid, cu care sunt de acord în mare măsură.
Sunt curioasă să aflu cunoştinţele tale despre necromanţie, însă nu vreau să ne
abatem de la subiect.
- Am să-ţi povestesc altădată, dacă vrei…
Îşi strânge picioarele la piept şi îşi aduce bărbia pe genunchi, de
parcă întrebările mele ar fi secătuit-o de cuvinte. Când mă pregătesc să o
întreb dacă are nevoie de o pauză, îmi zâmbeşte şi rosteşte:
- Care este următoarea chestiune pe lista ta?
- Descrie o pasiune de-a ta.
- După cum ştii deja, sunt
pasionată de teatru. Am descoperit asta abia acum doi ani, când la îndemnarile
a doi prieteni mi-am zis să încerc şi eu acest tip de artă. Trebuie să
recunosc, nu credeam că am vreun dram de înclinaţie, însă am fost contrazisă.
Ce îmi place la actorie este că pot fii cine doresc, pot crea personaje
şi pot dezvălui laturi ale mele, cu pretextul că “este doar un rol”, laturi pe
care nu le-aş dezvălui niciodatq cu adevărat în faţa unei persoane. Cu alte
cuvinte, este modul cel mai sigur de a fi tu, fără a fi judecat pentru ceea ce
eşti.
De asemenea, nimic din experienţele anterioare nu se compară cu senzaţia
pe care mi-a oferit-o publicul atunci când a râs. Este o satisfacţie indescriptibilă
să vezi cum tu, o simplă fiinţă, reuşeşti să faci alte fiinţe să se simtă bine.
Este imposibil de înţeles pentru cei care nu au trăit astfel de momente, şi mi-aş
dori sincer să vadă toţi ce înseamnă să vezi un chip zâmbitor, ce înseamnă un
râs lejer, adevărat, venind dinăuntru, ce înseamnă aplauzele de la sfârşitul,
sau chiar din timpul unui spectacol, pentru tine, un simplu actor, care îţi
petreci timpul chinuindu-te să îţi iasă cât se poate de bine rolul. Pentru cei
care nu au trecut prin astfel de situaţii o să fiu mai clară: Este fericire
pură. Este conexiune mintală. Este emoţie puternică. Este plâns de bucurie.
Este energie, pe care o simţi efectiv cum curge prin tine, prin degete, prin
buze, prin ochi către toţi ceilalţi şi se reîntoarce înmiit. Este VIAŢA.
Actoria nu este pasiune. Actoria este un stil de viaţă.
- Şi ultima întrebare: cum vezi
tu lumea?
- Sincer, depinde de starea în care
mă aflu. Am zile în care văd totul în culori şi floricele, văd doar jumătatea
plină a paharului şi zile în care nu găsesc motivaţie să fiu o persoană bună.
Uneori îmi pare cel mai frumos lucru, căci sunt atâtea de înţeles, de simţit,
de privit, iar alteori nu pot vedea decât faptul că societatea ne distruge
treptat, din interior spre exterior, ajungând într-un final să dizolvăm acest
“paradis pământesc”, lăsând în urma lui numai scrum şi răutate.
- Îţi mulţumesc pentru că aduci
atâta înţelepciune în lume.
- Este plăcerea mea.
Ce mai poate fi adăugat la arta
Dianei de a fi decât simplul fapt că şi ea conduce elita tinerilor care au ceva
de spus?!
 |
| Pablo Picasso- Jacqueline |
Comentarii
Trimiteți un comentariu