"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Capitolul IV: ( În) Depărtarea  M-am izolat total în ultimele zile… nu am mai comunicat cu nimeni, nu am mai văzut pe nimeni, doar pentru a mă cufunda în tabloul pe care-l creez momentan. “Suflete tari, suflete moarte” îl voi numi. Culoarea e moale, transfigurată. Trasez dungi negre. Chin, luptă, vrajă. E ca o pădure întunecată cu o multitudine de capcane la tot pasul, aşteptând să-şi devoreze prada. Înaintez prin tablou călăuzit de lumina lunii şi proiectez undeva, în fundal, impresia că există o căsuţă. Poate e cea din “Kafka pe malul mării”… poate e acea iertare a păcatelor, purificarea supremă. Continui să trasez linii. Brusc, o foame teribilă mă izbeşte-n pântece. Au trecut două zile (şi nopţi) de când nu am mai gustat nimic în afară de cafea şi vin roşu. Las pensula din mână şi mă îndepărtez câţiva paşi. O durere ameţitoare de cap îmi străfulgeră tâmplele. “Trebuie să mănânc şi să fac o pauză. Mi-am supus corpul la prea mult chin…” Iau ce-mi cade prima dată în mână, ...

Capitolul III:  E păcat să ucizi o pasăre cântătoare - Hei, amice, sunt puţin cam ocupat momentan. Vin eu direct la tine peste o oră, în regulă? Dacă şi soră-mea ar avea acelaşi mod tacit de a mă accepta ca şi vechiul meu prieten Atticus, totul ar căpăta o turnură mult mai veselă. Egoistul din mine îl ajută pe acest prolific arhitect în devenire să-şi termine schiţele (un artist ajută alt artist, nu?) pentru proiectul de licenţă. Din păcate, Angie, cu temperamentui ei coleric nu-şi face timp să asculte. O iubesc, dar tot mă torturează cu ieşirile ei ce par a prevesti o apocalipsă. Nu mai am rădăcini, plutesc. “Secretul în viaţă e să nu ceri nimic. Numai aşa poţi avea totul.” Nu ştiu cine a zis asta, probabil e vreo replică dintr-un film sau o piesă de teatru. Nu cer ca familia mea să-mi aştepte revenirea în cuib cu buchete de flori sau lacrimi vărsate exagerat. Cer doar răbdare, compasiune. Dar a cere nu-ţi aduce decât dezamăgiri… Garsoniera lui Atticus e modestă, minim...

Capitolul II: Dincolo de marea agitată se ascunde deşertul… Aştept de cel puţin o jumătate de oră în această cafenea-restaurant atât de ştearsă, cu un aer stătut pe care nu mi-l pot explica – nu există niciun client în afară de mine şi totuşi simt că mă sufoc.  Micile galaxii formate de laptele turnat în cana de cafea îmi fac privirea să alunece spre introspecţie. Singura pată de culoare sunt beculeţele roşii care pâlpâie agasant în jurul tejghelei. Muzica e absentă şi ea, doar doi chelneri fac glume undeva prin spate. Nu ştiu de ce Angie a propus să ne întâlnim tocmai aici, dar sper să apară cât mai repede cu toată exuberanţa ei pentru a mă scoate din starea mea de lup rănit.  Gândul îmi zboară spre ea, cea de acum câteva zile. M-a privit în timp ce strivea chiştocul sub talpa ei. Mi-a zâmbit (şi nu doar cu colţurile gurii, ci cu încreţituri în jurul ochilor, ceea ce face totul să fie autentic) şi s-a aşezat lângă mine cu o naturaleţe care m-a frapat. “Respiră. Un...

Capitolul I : Ard cerurile Nu întunericul te deranjează, ci liniştea care se ascunde în el. O linişte care nu prevesteşte decât dezastru. O noapte nedormită (nu aş spune pierdută fiindcă ea există – în tine), coşmaruri îmbibate de realitate, gândurile crude care-ţi fac trupul să se zvârcolească, înţepăturile constante ale durerii care se vrea în centrul atenţiei, urlete stinse în perne – toate se petrec într-o liniştă mormântală. Nu vrei să te audă vecinii, mama, bunicii, nu vrei să te auzi nici tu. Aici ne asemănăm.  De ce ai vrea să-i dai glas durerii?  Te sperii de propria ta voce fiindcă ea e singura care poate trezi din inerţie scurgerea nopţii. Luna începe să tremure. Cerul se transformă într-un ocean, iar tu arunci cu o piatră (ultima suflare) în cel mai adânc loc cu putinţă, crezând orbeşte că te vei salva printr-o minune. Dar tu ştii deja ce ai de făcut… a devenit o rutină a sufletului tău damnat. Ai nevoie de abandonul în propria mizerie, ai nevoie să te afunzi ...

Cap. 5: Ciclicitatea unui fatum Printre pleoapele strivite de leşin mijesc privirea şi încerc să detectez ceva familiar în această nebuloasă care mă apasă. Nimic nu se mai leagă de nimic. Ea. Frig. Eu. Forţat. Planeta lor. Pulbere. Simbioaza dintre teamă şi oniric se prelinge vertiginos dinspre simţuri înspre conştiinţă. Aş vrea ca cineva să vorbească cu mine. Aş vrea ca cineva să-mi slăbească legăturile cu care sunt ţinţuit de un scaun pe care nici cu cea mai stoică concentrare nu-l pot încălzi. Ca şi cum… ca şi cum focul meu interior s-a erodat. Oare aşa te simţi când eşti înşelat în aşteptări? Sau când te resemnezi? - Pascal. Pascal! Trezeşte-te! - … - PASCAL! - Ce? - E timpul. Sunt adus la ea, dar încă nu pot fi lucid mai mult de treizeci de secunde. Întregul meu corp urlă, dar nu mai am forţa necesară pentru a-l extrage din acest coşmar.  O privesc apatic, cu indiferenţă aş putea spune. Cum stă cu rochia ei albă pe acel tron transparent, atât de impunăto...

În fiinţa mea se produce cel mai teribil război. De parcă două capete febril se tachinează şi-mi alungă orice gând din carcasa mult prea incomodă pentru un cuvânt. Suntem unul şi aceeaşi, stea şi lumină el arde plăpând – îndepărtat, ea fără nicio vină îşi stinge vâlvătaia brusc şi-l lasă pe sărman să bâjbâie angoasat prin vidul din van. Prinsă la mijloc, nu mai pot juca rolul de mamă şi nici a urca în temniţa lor nu-mi e cu putinţă fiindcă ştiu cine e vinovat şi cine nu mai are credinţă. Pun între cele două părţi o oglindă şi-i las să vorbească, să se cunoască pe ei înşişi – singurătatea ascunde mai multe răspunsuri decât orice preambul psiho-analitic printre vise şi visuri. Oglinda devine un scut sensibil – e spartă de nevoia Celuilalt de a deschide calea către Opusul din Apus; se privesc curioşi, c-un ochi închis, prin abis. - Ţi-e teamă? - Ţi-e teamă? - Apucă-mă de mână. - Apucă-mă de mână. Şi fiinţa s-a născut înăuntrul ...

Sunt un biet privitor absent ce nu-şi mai aude ecoul latent. Mi-a fost dat să caut lumina-n noapte (ce erezie! să cauţi alinare atunci când îţi trebuie) ce-am văzut nu poate fi văzut decât cu ochiul minţii. Orice alt simţ pe care l-am posedat vreodată a fost ars brutal în tumultul visceral al coşmarurilor; Am rămas doar cu trupul meu, sfâşiat de chintesenţă-n particule atât de mici, încât am crezut pentru o clipă că …m-am născut din nou.  Îmi ciupesc fiecare bucăţică din corp şi nu mă simt ca fiind a mea. Devin o oarecare. Sunt oare cea care va scrie următorul/următoarea *insert here* de succes ori mă voi stinge stingheră, într-un un ungher al minţii mele mult prea melancolice…? Adevărul se joacă de-a v-aţi ascunselea prin vintrele şi venele mele. La fel şi Dumnezeu. O fărâmă divină am cules de prin ciupiturile mele Am o fărâmă divină ce-mi străluceşte-n vârful capului şi-n degete şi tot ce-ating devine poezie. Totuşi, de ce m...

Un contur de linii congruente mi s-a reflectat pe sticla udă dintr-un tramvai îngheţat aburii călătorilor îţi ştergeau chipul pentru o clipă nu te puteam repera… erai şi nu erai o prismă a luminilor golite ce se scurgea odată cu sudoarea norilor – rece anotimp, timp de contemplare… Un contur de linii congruente ce se prelungesc pe albul venelor concave până ce ating cele două bucăţi de carne, apetisante care lâncezesc spre putrefacţie – de ce nimeni nu le atinge spre desfătare? un munte fin cu două creste devine podul dintre prelungirile coloanei infinitului, uşor zdruncinată de gânduri severe şi încruntături gingaşe… Coloana infinitului coboară înspre stelele de culoarea trifoiului… iz de felină tolănită-n iarbă, o fiară blândă ce-şi aşteaptă prada într-un joc de-a Şeherezada… O boltă se prelungeşte înspre tâmple şi valurile ţi se revarsă pe umeri. Un contur strident pentru o inimă ce se zbate în depărtare. Mi se pare o fantas...