Pildă
Lumina-mi se prăvale
Orbesc în disperare
Palpit nesperat după o gură de aer
Mă scufund într-o melancolie
neîncăpătoare,
sughiţuri se revarsă, alunec
mă agăţ de bunici şi a mea
copilărie
mă (de)plâng în cenuşă şi-n praf
am uitat de mine şi ce-am fost
tot s-a dus, tot a dispărut!
Mă scutur depresiv înspre ai mei
părinţi
caut sânul mamei, caut mâna tatei
îi smulg privirea-ngrijorată de
pe chipul ei
ca să zgârii conştiincios
degetele făgăduinţei
Urlu după dragostea lor,
simt cum mă pierd prin fiecare
por…
Mă decojesc din interior când
sunt în dreptul meu
goliciunea păcatului originar se
oglindeşte-n carne
în oase, praful secular se
strânge şi se-ngroaşă
sufletu-mi devine tegument de la
natură
la fiecare răsărit, se-ntunecă
Se curăţă de mine
Şi se-alungă printre câteva clipe
de nemurire
cercetează absent colţuri de
infinit
ale unui om prea trist
însingurat de gânduri, molatec
prin gesturi
alunecă-n cruciada existenţei
spre a-L găsi pe Dumnezeu
şi a-i cere un simpu sfat, ca de
la om la nefiinţă:
“Cum aleg drumul? Cum e cu
putinţă?!”
Iar Dumnezeu atunci va tuna şi va
zice:
“Alege drumul tău, copile!”
Lumina-mi se prăvale
Vă orbesc în disperare
am ales după Dumnezeu, un drum al
meu
Am crezut în şansa unei păsări de
a cădea din cer
şi-am învăţat să zbor…
Comentarii
Trimiteți un comentariu