"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Creta copilăriei îmi conturează degetele  pe aleea unde am descoperit pentru prima dată ce înseamnă viaţa şi moartea; Eram fetiţă, alergam desculţă şi mângâiam buruienile şi buburuzele cu pielea şi cu glasul meu. mă oprisem lângă un copac să răsuflu şi vorbeam cu soarele. “Cât de frumos este să nu te înspăimânte timpul… cât e de frumos să simţi prezentul!” Deodată, un pui de pasăre s-a prăbuşit în dreptul tălpilor mele ingenue ce se răcoreau la umbra… niciun sunet, nicio bătaie de aripi, abia ce respirase o dată că a şi murit… o clipă atât de scurtă că nici nu poate fi numită Clipă Mi-a fost frică să mă apropii; “Dacă e contagios?!” Am fugit acasă, am rugat-o pe mama să-mi citească  iar eu am sărutat patul, hainele, jucăriile, rugându-mă să apuc să scot măcar un sunet, să pot măcar o dată să bat din aripi, rugându-mă să mă vadă Cineva.

Oare avem nevoie de oameni sau putem să trăim izolaţi? Singurătatea este bună până într-un anumit punct… oricine trebuie să meargă măcar o dată în viaţă neînsoţit la un film, muzeu, piesă de teatru; măcar o dată să parcurgă un drum cu trenul cufundat în muzică sau cuvinte, privind galeş scurgerea spaţiului în timp, numărând gările rămase până la destinaţie.  O viaţă fericită este compusă din lucrurile mici care ne dau speranţă.  Problema oamenilor este că uită cum trebuie apreciat un surâs al persoanei iubite, o pagină recitită de plăcere, o piesă muzicală auzită pentru prima dată la radio, o fotografie alb-negru a părinţilor… suntem atât de preocupaţi, ne complacem în rutină, ne învârtim în jurul altora până ameţim, până uităm de sensul nostru propriu şi particular.  Sunt de părere că oamenii ar gusta mai des (doze mici) din fericire dacă ar învăţa să-şi păstreze integritatea, onoarea, demnitatea, valorile morale, toate nealterate de opinia publică (care, de c...

Aleargă, copile, nu fi prost Aleargă către nicăieri, aleargă către tine şi îndepărtează-te de lume. Universul te cheamă să-i asculţi melodia, un vers te supune la maturizare tu să nu mai creşti, lasă-ţi sufletul să se extindă şi să te cuprindă… Aleargă, copile, nu fi prost, eternitatea poate fi atinsă cu un deget inocent, aleargă de timp în contratimp sari de pe un picior pe altul, mergi în mâini, aruncă-ţi şosetele, ghiozdanul, hainele într-o baltă de “aşa nu” strâmbă-te în fel şi chip, îndepărtează coşmarul zilei de mâine înfăşoară iubirea în venele tale numai nu lăsa timpul să te ajungă din urmă. Aleargă, copile, nu fi prost, aleargă către Demiurg şi vinde-ţi sufletul senzaţiilor reale care îţi pot aduce fericirea fiindcă ele sunt ale tale, doar ale tale… Aleargă, copile, nu fi prost, Aleargă cât încă mai poţi…

Tic – tac, tic – tac // Adun timpul în palmă de parcă ar fi firimituri din cozonacul bunicii copt pentru ziua de Crăciun. Aliniez printre liniile palmei cele rămase de festinul închinat unei sărbători creştine Zăpada curge şi iar curge un înger se scutură de praf zgâlţâi un om de zăpadă în globul meu de cristal… Palma stângă mi-e doldora de firimituri parcă aş avea o mână de zăpadă dacă ies să-ntâmpin gerul, am s-o îngheţ dacă rămân, se va topi… Cu cealaltă mână răsucesc broasca-n cheie de 20 de ori într-o parte de 21 de ori în altă parte până ce voi ajunge la vârsta de 50 de ani completă… Strâng nesigură pumnul albit viscolul o zbugheşte-n casă şi răstoarnă tava cu ceştile de cafea pe şorţul bunicii… Mă urnesc prin nămeţi, Abia, abia fac un pas, dar trebuie să mă grăbesc timpul nu-mi ajunge timpul se destramă în palmă aşa că fug… alerg cât mai departe de umbra ce mă urmăreşte-n noapte fug de clipa de-acum c...

Sunt adeptul spaţiilor mici, unde un ou se poate cuibări suficient până creşte pui. Sunt adeptul spaţiilor mari, care pot adăposti şi-un ou gigant, dar nu lasă ura şi dispreţul să pătrundă-n coajă. Sunt adeptul pleoapelor deschise, intensifici visele în realitate şi râzi când haosul tresare. Sunt adeptul paşilor mici, nu te îndepărtezi prea mult de trecut, dar nici-n viitor nu te hazardezi. Sunt adeptul scoicilor mari, îţi devin adăpost atunci când Universul te-nghite şi te cerne plumb peste aripile incolore. Sunt adeptul oamenilor reali, care încă mai au raţiune şi se caută… între ei.

“-Nu mă alunga aşa uşor din viaţa ta! Te rog, adu-ţi aminte de trecut! -Care trecut?! -Al nostru! Adu-ţi aminte câte promisiuni ne-am făcut… -… şi pe care tu le-ai încălcat!! -Nu e adevărat! -Spui că nu este adevărat?! Ar trebui să te uiţi într-o oglindă… -De ce? Ce legătură are asta cu trecutul?! -Să-ţi priveşti chipul mincinos. M-am îndrăgostit de tine când erai pură, iar acum… ai ajuns să-mi ceri îndurare prin prisma trecutului. Vino să-ţi spun un secret… trecutul e trecut! Gata! Nu mai e, a dispărut! La fel ca noi doi. -Nu se poate! Nu te las! Te rog, nu pleca!! -Eu te las în bocetele tale false, dar să ştii că eu îmi iau adio, draga mea!” După atâţia ani, încă mai rememorez fiecare clipă împărţită la doi, fiecare vorbă aruncată, fiecare alint, fiecare noapte de dragoste, fiecare vis aparţinând şi unuia şi altuia… şi nu realizez cum de s-a putut termina astfel. Uneori, nepoţii mă întreabă: “-Bunico! Dar cine e tânărul ăsta chipeş cu care te săruţi în poze...

Peste dealurile purpurii stă mama şi cu doi copii; se joacă, săltăreţi, ghiduşi aleargă, departe de mama, rămân duşi. Peste dealurile vişinii au dispărut cei doi copii; mama-şi smulge pielea, nu-i mai vede vii se zbate, adoarme-n agonii. Peste dealurile maronii au murit cei doi copii; mama nu se mai roagă, va muri păgână, la fel cu ai ei copii. Credit: Tumblr

Văd un fir de păr pe pernă Îl conştientizez mirată, îl palpez, mă sperii! …îl las să cadă pe podea… Piciorul mi se schimonoseşte a trece peste el; aproape îl calc, mă împiedic Pătrunde, tot ce a fost pătrunde în mine… Mă oxidez cu prea multe amintiri…nu mai am suflu, glas, privire… Sunt o vietate moartă între amintiri cu tine… Eşti acolo, chiar în faţa mea,… pe pernă! Doamne!, Cum te uiţi la mine, cu ce ochi mă priveşti! Mă sperii de tine, ţip când începi să te-apropii Aş vrea să fug, dar nu ştiu unde şi n-am cum Aşa că încerc să te-ndepărtez, nu te mai vreau Apuc firul de-un capăt, îl rup de-amintiri, îl calc cu sânge rece …mă împiedic… Dispari! Ai dispărut… îţi urmăresc fiinţa cum se reîntoarce în trecut Nu!, te vreau aici, acum, carnal, sufletesc… vreau să te simt! În disperare caut firul de păr Nu-l mai găsesc! Urlu în nebunia istoriei noastre, te strig, te re-vreau şi iar te vreau! Aţi dispărut cu totul, şi tu şi firul… e prea târziu… Cum t...