"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Ai nevoie de curaj să fi răbdător cu tine însuţi, dar şi cu cei din jurul ideii de viaţă cu sens, cei care nu estompează divinitatea şi se lasă cuceriţi de vorbele sfinţilor ademenitoare către erezie într-un final sau… nu. În jurul celor care se hazardează în cuvinte de dragoste pentru a-şi justifica fericirea se creează o aură de simplitate infantile sau… nu. Printre acei care se-aruncă-n beznă pentru a se-nvârti prin haos, găuri negre şi aberante motive pentru perceperea luminii sau… nu. Cu cei care defines destinul prin propriile alegeri; fie că mori, fie că trăieşti fie că cerşeşti, în faţa unui popor inhibat dezumanizat şi dezagregat un sens, oricât de cucernic ar fi el, numai să fie… sau nu. Ai nevoie de timp Cine nu are nevoie de timp? Ai nevoie de timp fiindcă utopia te macină şi-ţi corelează trupul în ceva despotic Ne naştem puri creştem, înfruntând curajoşi fiecare zi apoi ne lamentăm în minimaliza...

Fum, ceaţă, zgomot… nu văd niciun om, nu aud decât bruiaje. Agitaţie, mişcări lascive, vulgare, cineva mă-mpinge şi mă dezechilibrez. Cred că alunec pe o porţiune unde s-a vârsat băutură, fiindcă adidaşii îmi fug în direcţii diferite. Obosesc de la prea multă aglomerare de suflete, dar tot trebuie să înaintez cumva. Îmi verific ceasul, calculez cam cât ar mai trebui să dureze acea “muzică” (o combinaţie între rap, house şi death metal) şi sper că voi găsi până atunci un loc izolat şi ferit de nebunia din jurul meu. O chelneriţă mă abordează, dar o refuz politicos, invocând pretextul că: “Aştept pe cineva”. Se scurge o oră… mă cuprinde somnul (este ora 1 noaptea), dar am promis că voi fi aici după ce concertul se termină… nu pot pleca tocmai acum, când mai este atât de puţin. Refuz să mai privesc oroarea care se manifestă pe scenă şi-mi sprijin fruntea de masa la care am reuşit să mă aşez într-un final. Posibil să fi aţipit deoarece, atunci când apare un tip să mă întrebe cum m...

Îmi place negrul fiindcă-l pot privi şi colora după bunul plac al unei lumi prea transparente… Simt cum se scorojeşte înăuntrul meu amorul… ochiul nu mai clipeşte, viaţa nu mai respiră, trupul nu mai palpită-n unison cu melodia lumii de oglindă. Zăresc un om care mă priveşte insistent din străfundurile unui desen, îl fixez la rându-mi Răsuflu uşurată când descopăr - sunt doar eu, în oglinda lumii. Nu mai am cu ce cânta notele au căpătat lumină Uite cum zboară, particule de culoare Priveşte-mă cum stau aici, într-un întuneric absurd al gândurilor mele. E deja prea târziu să mai urmăresc cum respiră oamenii în fiecare zi, am devenit cenuşă, mă împrăştie vântul peste trupurile lor alergice la orice zâmbet, mă alungă iritaţi, mă scuipă. Negrul a pus stăpânire peste mine, doar peste mine, îmi caut perechea… e prea târziu. Râcâi ce-a mai rămas dinăuntrul meu, dar… e posibil?! Sparg negura ce mă-nconjoară şi zăresc o rază. ...

Şi mă-nchin la un suflet mort şi mă pierd printre culori Te-ndupleci să muşti din mine, copt Vei muri iubită, te caut printre nori În zbor ai să te desfaci În steaua unui pol şi-n timp să te prefaci Vei curge, tu, vis al unei vieţi albastre tu, înger al vieţii caste Te scurgi, tu, vis al eternităţii prin sinapsele ideii pătrunzi cu ochiul minţii printre glasurile sparte şi infime Scuturi puritatea de întregime să te-ntrupezi iarăşi dintr-un tine. Apa unui diavol mă scutură din cer Şi cad… cad din tronul luminat până pe pământul întunecat Mă preling din Dumnezeu pe-un teluric gri şi-absent te chem, disper, dispar şi, chiar eu, defazat mă vezi închinânt, îndurând, savurând un fruct zemos din Rai care creşte dintr-un soi din luna mai; Ni se oferă cu-nveliş uscat atunci când dai sufletul meu deja mumificat, aproape pietrificat, lipsit de vreun Rai, altului crescut din luna mai.

Mă legăn amneziac Într-un volvox de cuvinte fade care mă-mproaşcă cu sulf universal Sunt păcălit , invoc aiurea  nu mai văd… nu mai râd. Mă legăn singur pe braţele-mi aspre de la vântul efemerităţii Îmi  prăbuşesc sufletul în gol de mii de ori creez şuruburi şi-nnebunesc în spume Mă arunc visător prin timp… Mă legăn odată cu vremea în pustiu mă teleportez ca să-mi împrăştii creierul, a mea ştiinţă inimă, organe, simţuri, nefiinţă Mă legăn pentru a muri (mai bine). Şi-atunci când mor nu pier cu-adevărat- Mă legăn cu moartea de mână ne înfăţişăm defectele şi totuşi râdem îmi găsesc mii de pete negre şi totuşi râd mai colorat însă, moartea e neagră din născare Numai un defect ea are…

Te-nfăşor într-o panglică de culoare roşie Las până şi Soarele să te mângâie Textura de mătase, strălucire argintie te-nvineţeşti de la atâta dragoste! Te leg de-o buturugă de când lumea; Mesteacănul străfulgerat de dragoste, acum devenit stea… Strâns, imposibil de eliberat, suflete reavăn Te zbaţi agonic, te pătrunde zbuciumul: “Libertate!” murmuri… Chiar n-am de unde să-ţi fac rost Holbează-te-n jur, numai patetic şi anost ţi-am dezlegat trupul, sufletul ţi-e fluture panglica începe să ne usture… Ce pot face eu pentru fericire? -un biet atom pierdut- Ce pot face eu pentru tine? -un biet om pierdut- Îmi scriu doleanţele… pe-un paşaport condoleanţe mie… ţie… nouă, vouă. Credit: Tumblr

Credit: Tumblr Strada verde din copaci Şi albastră de pe cer Ajunge până pe pământ Şi se colorează în vânt Se-ndoaie peste munţi Şi scuipă venin dintr-un caduceu Se transformă-n cap de leu Caută irişi vorbitori, deloc nepăsători Culege muţenia viselor Împrăştie smerenia clipelor Îi cresc picioare cu roţi Infinită, cât ar fi, nu deţine suficient trai pentru toţi… Oamenii o calcă apăsat mai mereu O scuipă sau se spovedesc pe ritmul unei picături Unii-şi măzgălesc păcatele cele mai negre cu o cretă Şi-ngenunchează pe strada verde, închinând memorii Pe cea albastră nu se mai încumetă nimeni să păşească… E prea sus şi insuficient marcată Te poţi prăbuşi în gol Sau să rămâi gol în profunzime… Unii şi-au asfaltat propria stradă Şi-şi urmează singuri calea Alţii au rămas orbi şi nemişcaţi Şi nu mai calcă nicio stradă Cum e mai bine? Să-ţi alegi o stradă ca-un bulevard, Aglomerată, prăfuită şi îndoctrinată? Sau vrei să capeţi st...

O îngrop în o mie de vise despre noi,… noi, cei doi îndrăgostiţi, veşnici şi nedespărţiţi noi, cei stăpâni peste o lume colorată-n iubire şi cu-n singur nume: NOI!... O înfăşor în frigurile eternităţii mi se-ndepărtează uşor; un pas, apoi sute dragostea ei devine chipul fragilităţii iar sărutările mi se-ntorc, mute se abandonează groazei şi se-avântă-n disperare nu mă aude: “Dragostea, moarte n-are!”… O dezvelesc de ceea ce-am fost şi o las (să) vie-n amintiri Să mai iubesc din nou? Cu ce rost? Precum demonul şi îngerul sunt miri Am adorat-o, mi-am imaginat-o îngerul meu, visul meu, demon scos din trupul meu însă ea nu era decât un Dumnezeu… pregătit să-mi închidă rana să săvârşească ritualul purificării de a-mi alina durerea şi de a o preschimba-n Raiul unui îndrăgostit…

Peste dealurile purpurii stă mama şi cu doi copii; se joacă, săltăreţi, ghiduşi aleargă, departe de mama, rămân duşi. Peste dealurile vişinii au dispărut cei doi copii; mama-şi smulge pielea, nu-i mai vede vii se zbate, adoarme-n agonii. Peste dealurile maronii au murit cei doi copii; mama nu se mai roagă, va muri păgână, la fel cu ai ei copii. Credit: Tumblr

Medicament îmi devine raţiunea combate tragicomedia sentimentelor Demonic mă privesc în zările unui verde orizont Negrul se-nconjoară… în cercul interior. N-am tratat cu un leac prea eficient uneori, nici nu-mi alină suferinţele Sadic, abandon ca Prometeu, să mă urc pe tronul Zeilor Ca un mort în ultimele clipe spasmice… Deloc nu funcţionează, de parcă nici n-ar exista îl curentez la neuroni în semn de-ajutor Mă ignoră creierul, demonul se culcă lângă Emoţiile se sparg în mine, făcând lumină… Îmi nefericesc simţurile… le ucid încet o durere spulberă papile, piele, vene, intestine Ce fel de durere? Oare se va termina vreodată?