"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Pustiul e tot pustiu oricât de mult te-ai învârti în cercuri, axa cimitirului propriu interferează descompunerea emoţiilor peste tot – mirosul negru al nopţii bântuie zorii şi sugrumă iarba-tumorii. Te izbeşte absenţa luminii greu atârnă luna pe cerul străfulgerat de viziune – te contopeşti cu stelele şi cu pământul te contopeşti cu aerul şi cu vântul faci dragoste cu focul, îl arzi mai puternic transformând flăcările-n vapori… L-ai pustiit, suflet rece L-ai pustiit aşa cum tăcerea ţi-a umplut visele Vino, strânge-mă, cuprinde-mă ucide-mi spaimele, îngroapă-mi tainele, fă-mă să uit de porţelanul însângerat de pe mâinile femeii care m-a iubit Smulge-mi strat după strat (N-am nevoie de milă!) îngroapă-mă-n amorul nebun sărută-mi inima când e lună plină şi las-o să se scurgă pe podeaua camerei unde mă arunc cu totul în cuvinte care sfâşie catharsa Cuget la propria-mi moarte (poate mai mult decât ar trebui) Caut limita infini...

Joaca de-a viaţa mă seacă de-ntrebări “Cine sunt?”, “Ce sunt?” obsedant le ivesc în mintea-mi şi se încălcesc (in)voluntar. Joaca de a fi devine paradox, cerşesc aer şi timp să-nvăţ rostul acelui copil care continuă să se întrebe chiar dacă i-au căzut aripile de căutător. Joaca unui prunc de-a creşte azi se preschimbă-n regret de rutină şi lacrimi la-amiază; capul şi-l apleacă în poala iubitei iar în urletele surde şi nocturne visele i se par pene incolore rămase din copilărie. “Cine sunt?” “Ce sunt?” - guvernează omul, sacrifică credinţa rătăceşte speranţa de a mai exista într-un sens al existenţei infinite şi-n vidul existenţial.

Cu grijă, ţi-am depărtat braţele ochii i-am lăsat liberi… Precum o păpuşă-n miniatură te ridic în aer şi-ncep a mă juca cu tine. Ceramică-n obraji, sfoară-n păr te-am turnat din vise direct într-un mulaj al perfecţiunii… Dar, vai!, te-ai spart când te-am atins a doua oară ai refuzat să mai fi, ai refuzat să mai fi perfectă şi-ai preluat controlul asupra viselor, bucată cu bucată, anihilând tipare şi stereotipuri, anihilând încă un suflet… Păpuşa mea de porţelan renaşte în fiecare noapte Se toarnă în mine, singură Eu sunt perfecţiunea ei… dar, la rându-mi, mă sparg…

Credit: Tumblr Oboseşte-mă, distruge-mă, ocupă-mi mintea! Ia-mi gândul de la tine prin tine adevărat! Scoate-te din fiinţa mea şi revino nou, curat Cum te vreau scos, să ne jucăm de-a prinsea… Smulge ce ai de smuls din rădăcinile mele Acum ajungi la sursă? E sursa ta, una dintre… scoate-te din priză! Şi reîncarcă sentimentele în ele. Arde-mi filamentul din privire Sparge-mă de suflet şi lasă-mă să mă sting aşa uşor… Aruncă-mă lumii cu o minte limpede Schimbă-mă cu o ea durabilă şi înveleşte-mi cioburile în dor Am să-mi caut altă priză, mă voi lipi la loc Numai nu mă scăpa în foc…

Un ac să fiu, Să te străpung până la sânge Să-ţi pătrund fiecare por Şi cu o rană adâncă să te însemnez! Să vezi picătura roşie curgând Să-ţi vibreze la ureche sunetul morţii infime “Pic! PIc! PIC!” Să sugi substanţa Să guşti din mine însetat după vindecare! Să te-nfiori în limba-ţi; scuipi otrava! Doar eu ştiu din ce e făcută rana. Cauţi un bandaj, să te panseze cineva Ai vrea să mă ascunzi… De mine n-ai cum să te vindeci! Ţipătul de agonie am să scot din tine, Faţa de durere am să ţi-o strâmb Nenumărate alte răni roşii vei avea Iar toate din cauza mea…