"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Îmi pierd cutia craniană în defavoarea celei toracice… viscerele, embrionii ca nişte mormoloci în erupţie şi limfa se pre-umblă aiurea prin mătasea calcifiată a fiinţei mele. Sunt plină de tine şi tot nu-mi ajungi… precum valul la ţărm te spargi ca să revii din nou mângâi cu spuma nisipul fin al primei iubiri. Haide, iubitul meu, să ne aruncăm în mare tu – valul meu să fii nu ne va ajunge marea toată ca să ne iubim. Pun o scoică la ureche şi aud sirenele cum mă strigă anemic; din Atlantis m-am născut, dincolo de Pământ şi-n stele voi apune (cea mai strălucitoare stea e cea care moare) Ne vom ţine de mână pe-un nor şi vom zbura, zbura, zburaaa departe ne vom desprinde rămânem fără umbre vântul ne va fi corp, iar ceaţa dimineţii ne va fi mantie – două trupuri dezlănţuite Tu – Poseidon Eu – nebunia Neptuniei. // nu mă mai pot lega de raţional atât timp cât viaţa urlă-n mine să sar, să gust, să muşc să exist, ...

Pustiul e tot pustiu oricât de mult te-ai învârti în cercuri, axa cimitirului propriu interferează descompunerea emoţiilor peste tot – mirosul negru al nopţii bântuie zorii şi sugrumă iarba-tumorii. Te izbeşte absenţa luminii greu atârnă luna pe cerul străfulgerat de viziune – te contopeşti cu stelele şi cu pământul te contopeşti cu aerul şi cu vântul faci dragoste cu focul, îl arzi mai puternic transformând flăcările-n vapori… L-ai pustiit, suflet rece L-ai pustiit aşa cum tăcerea ţi-a umplut visele Vino, strânge-mă, cuprinde-mă ucide-mi spaimele, îngroapă-mi tainele, fă-mă să uit de porţelanul însângerat de pe mâinile femeii care m-a iubit Smulge-mi strat după strat (N-am nevoie de milă!) îngroapă-mă-n amorul nebun sărută-mi inima când e lună plină şi las-o să se scurgă pe podeaua camerei unde mă arunc cu totul în cuvinte care sfâşie catharsa Cuget la propria-mi moarte (poate mai mult decât ar trebui) Caut limita infini...

Ai eliberat din tine, - la fiecare zbor – fumul unei idei deja apuse; Ai eliberat în mine Răsăriturile pe care tu, - oarbă-n simţire – nu le-ai mai căutat. Un Dumnezeu a întrebat în treacăt de a ta pană, mistică, uluitoare, cu care-şi scrie amintirile pe Pământ O pană a legilor din Iad şi-a făgăduinţelor din Eden. Cu ochii-mpietriţi, învineţiţi de prea mult aer inspirat Ţi s-au scurs lacrimi sângerii pe chipul de porţelan. Ai mângâiat orizontul unei lumi prea crude - să-şi deschidă cerurile peste tine – La ce te aşteptai? Să devii regina unui faraon… mort? Ai cucerit Soarele lui Apollo şi-ai sărutat călcâiul lui Ahile… Ai cugetat îndelung la templul Atenei şi-ai stors-o de frumuseţe pe Afrodita Te-ai cutremurat deodată când te-ai închinat la fulgerul lui Zeus Iar Poseidon a vrut să te înece în abisuri Însă eu am despicat moartea pentru tine! Te-aştept, Persefona mea, să-mi îmbrăţişezi umbra, să-mi slăveşti nemurirea să te-ndrăgos...

Medicament îmi devine raţiunea combate tragicomedia sentimentelor Demonic mă privesc în zările unui verde orizont Negrul se-nconjoară… în cercul interior. N-am tratat cu un leac prea eficient uneori, nici nu-mi alină suferinţele Sadic, abandon ca Prometeu, să mă urc pe tronul Zeilor Ca un mort în ultimele clipe spasmice… Deloc nu funcţionează, de parcă nici n-ar exista îl curentez la neuroni în semn de-ajutor Mă ignoră creierul, demonul se culcă lângă Emoţiile se sparg în mine, făcând lumină… Îmi nefericesc simţurile… le ucid încet o durere spulberă papile, piele, vene, intestine Ce fel de durere? Oare se va termina vreodată? 

Păsările se alungă singure Strigătul lui Hades îmbie noaptea goală Natura se răscoală Ţipăt-n ţipăt buimac aievea în realităţi Ajungi să scrii în degete Să mergi în mâini Să vorbeşti pe spate Şi să faci dragoste în pustiu Amorul ţi-l îngropi în sărăcie După ce l-ai consumat pe frunze moarte Te jeleşti o oră, poate două Între timp, tu tot faci dragoste cu cerul, norii, munţii şi abstracţia peisajului din jur De ce ţi-e teamă? Te crezi zeu nemuritor Hades te mai strigă în pustiul nimicitor Urechea ta se-acoperă-n schimb De gunoaie; eşti preocupat să ţi le strângi Lipsit de sens şi golit de tine ai rămas Pustiit de gânduri şi făr’ de suflet Ai săvârşit prea mult amor cu viaţa Iar ea te-a-ngropat la rândul în pădure. Trist e să fii îndrăgostit de viaţă şi să mori cu ea, iubind-o…