"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Gândurile poznaşe erup dintr-un prea plin, dar nu sunt decât o amăgire imaginară a conştiinţei ce se macină pe sine printr-o entropie de iluzii. Acestea zboară năstruşnic primprejur demolând certitudinile aberante mă agasează până şi nocturn, dar le alung ca pe nişte amărâte de fantasme neconcordante cu războiul meu intern. Închid ochii şi-mi imaginez iubire îmi imaginez cum eu sunt iubire  şi nu am cum să fiu ponegrită-n eter de orice altceva ce nu e iubire. Abia atunci… abia atunci, gândurile nătângi din plângeri de îngeri căzute devin un cristalin apus de glas ce-mi şopteşte anemic: “Ai reuşit”; m-am eliberat de Ei fiindcă m-am găsit pe mine. Unde m-am găsit pe mine? În miezul inimii, în cea mai absurdă peşteră – unde cerul e pământul, apa e arzătorul soare, iar singura lumină de care mă pot agăţa înspre salvare este cea a amintirilor senzoriale. Aici s-a născut o idee, o simplă înşiruire de  semne cu sens.  Eu. Nu. Sunt. Numele. Meu. Eu ...

Şi totul în jur se făcu alb - o vomă a îngerilor beţi – ningea cu fulgi mari pe-nserat întunericul se certa cu lumina, luceafărul câştigând lupta. Distrugând armonia, felinarele s-au aprins reflectând mahmureala oamenilor-păsări care au uitat să stingă timpul; Eu stăteam în mijlocul a toate, cuprinzând tabloul  în timp ce eram parte din el Contemplam măreţia fulgilor perfecţi în raport cu blocurile infime de beton. “Doamne, spune-mi o poveste!” Mi-am scufundat palmele în fundalul imaculat; am dezvirginat frumuseţea pură a unui moment pentru a mă pune în coate şi-n genunchi în faţa Omului. “Doamne, fii prietenul meu!” Am sărutat zăpada şi-am topit cu limba toate cuvintele sărate-nespuse toate ororile visate-nespălate toate ţipetele înnăbuşite-electrice toate năzuinţele spulberate-atemporale Am sărutat fiecare picătură ce mi s-a scurs de pe obrajii îngheţaţi pe omătul dumnezeiesc… sperând ca sacrificiul clipei omeneşti ...

Deschid o fereastră într-o abundenţă de fulgi transferul de căldură/frig e instant, eu îmi caut ţigara albastră cu miros de lacrimă. Banală interacţiune dintre mine şi muzică; mă topesc în albul notelor de-afară şi cu vâscozitatea amară a ţigării albastre desenez îngeri. Respir – şi-atât - … totul curge, eu nu plâng devin o statuie de gânduri, ard mocnit pentru fiecare notă, fiecare fulg, fiecare fum. Mă ard singură şi mă-nec cu propriul fum, chiştiocul se pierde în marea imaculată, degetele-mi sunt albastre – se vaporizează – Mă dezintegrez în fulgi albaştrii volatili topesc, îngheţ, fiind sclavă a naturii la rându-mi alunec spre amintirile momentelor iubite… prea puţin. Vântul mă spulberă, conturându-mă dezechilibrat zbor alături de crăiasă, sunt una cu natura, una cu universul, una cu eu.

Şi mă-nchin la un suflet mort şi mă pierd printre culori Te-ndupleci să muşti din mine, copt Vei muri iubită, te caut printre nori În zbor ai să te desfaci În steaua unui pol şi-n timp să te prefaci Vei curge, tu, vis al unei vieţi albastre tu, înger al vieţii caste Te scurgi, tu, vis al eternităţii prin sinapsele ideii pătrunzi cu ochiul minţii printre glasurile sparte şi infime Scuturi puritatea de întregime să te-ntrupezi iarăşi dintr-un tine. Apa unui diavol mă scutură din cer Şi cad… cad din tronul luminat până pe pământul întunecat Mă preling din Dumnezeu pe-un teluric gri şi-absent te chem, disper, dispar şi, chiar eu, defazat mă vezi închinânt, îndurând, savurând un fruct zemos din Rai care creşte dintr-un soi din luna mai; Ni se oferă cu-nveliş uscat atunci când dai sufletul meu deja mumificat, aproape pietrificat, lipsit de vreun Rai, altului crescut din luna mai.

O păpădie surprinsa de mine (2015) Câte nopţi ale singurătăţii mai trebuie să-ndur de parcă îmi port povara anilor inexistenţi şi grei a păcatelor moştenite din veacuri Eu nu sunt decât o biată floare răsărită, leneş înmugurită, veşnic nemulţumită: “Vreau alte petale! Vreau alte culori!” Ce e greşit în compoziţia mea actuală? Oare eu sunt doar o copie imortală? Dacă m-aş schimba, cât m-aş îndepărta de mine! trupul plăpând de păpădie mi-l voi lăsa amintire să atace liber oceanul lumii, iar eu, eliberată!?... voi zbura fără să exist. Plasa azurie a descătuşării mă cheamă s-o străbat Mi-e frică de (ne)mărginirea ei şi ciocnirea bruscă cu-n orizont Pasăre nu-s, nici ca floare nu mai exist… Ce mă mai defineşte atunci? Mai sunt eu? Mi se revoltă sufletul cu tot cu sentimente Mă transform, redevin acel atom prin lume rătăcind  către natura pură şi mirosul apei însă… nu mai arăt a floare, Hidoşenia urâtului ...

O îngrop în o mie de vise despre noi,… noi, cei doi îndrăgostiţi, veşnici şi nedespărţiţi noi, cei stăpâni peste o lume colorată-n iubire şi cu-n singur nume: NOI!... O înfăşor în frigurile eternităţii mi se-ndepărtează uşor; un pas, apoi sute dragostea ei devine chipul fragilităţii iar sărutările mi se-ntorc, mute se abandonează groazei şi se-avântă-n disperare nu mă aude: “Dragostea, moarte n-are!”… O dezvelesc de ceea ce-am fost şi o las (să) vie-n amintiri Să mai iubesc din nou? Cu ce rost? Precum demonul şi îngerul sunt miri Am adorat-o, mi-am imaginat-o îngerul meu, visul meu, demon scos din trupul meu însă ea nu era decât un Dumnezeu… pregătit să-mi închidă rana să săvârşească ritualul purificării de a-mi alina durerea şi de a o preschimba-n Raiul unui îndrăgostit…

Somn uşor, dragostea mea! Aluneci în vise precum o turturică înălţată în orizont, cu aripile învăluitoare puritate în esenţă, miraj în aparenţă… Somn uşor, dragostea mea! Visează-mă la noapte, inocent şi îndrăgostit îţi voi şopti iubirea eternă dincolo de vis poate şi atingerea-mi o vei resimţi… cândva… Somn uşor, dragostea mea! Cavalerul tău negru voi rămâne, înfruntând adânci coşmaruri Fii fără grijă! , somnul neperturbat vei avea, iar eu, bietul tău aghiotant, te voi săruta de noapte-bună!... Somn uşor, dragostea mea! M-am rugat deja la îngeri să te-mbrăţişeze cu aripile lor să te martirizeze şi să te închine în Rai… Somn uşor, dragostea mea! Somn uşor…