Aripile muzicii

De ,

Cred în puterea mistică de vindecare a sufletului prin ascultare. Omul şi urechile sale trebuie să asculte paşii pe care-i face prin propria lui existenţă; sunetul vocii sale. Omul este nevoit să-şi asculte respiraţia timorată ori apropierea genelor atunci când IDEEA apare, atunci când suflul îi este tăiat de o rază de creaţie. Urechile lui au nevoie să se purifice; să se aplece asupra picăturilor de ploaie, asupra zgomotului făcut de lupta furnicilor pentru hrană, vântul ce alene mângâie trecerea lui, păsările care-şi zbat triumfătoare aripile, greierii de dimineaţă cum se salute între ei… Urechea umană aude sângele pulsând, culege suntele din fiecare mişcare a vieţii: spălatul pe dinţi (aţi observant ce simfonie apare cu frecarea fiecărui dinte, ce apogeu atinge muzicalitatea prin gargară?!), introducerea unei parole (atât de melodios sună apăsarea de taste, de parcă ar fi clapele unui pian), claxoanele din aglomeraţie (se transformă-n trompete), ridicarea mâini şi implicit foşnetul hainelor atunci când ne agăţăm de bare în mijloacele de transport în comun (precum o baghetă de dirijor încercăm să ne menţinem echilibrul), chiar şi atunci când ne cuprinde somnul, ne transformăm în viori ce trebuie acordate.

Sunetul muzicii este compus din numeroase şi atât de diferite note, arii, partituri, încât mă uimeşte faptul că încă reuşim să le despărţim pe fiecare-n parte.


Muzica devine o pauză atunci când ne trăim la maximum viaţa… apăsăm “Play” şi, de fapt, ne ascundem auzul de tot ce se poate-ntâmpla în jurul nostru… ne lăsăm vrăjiţi de glasuri de îngeri (Celine Dion, Mariah Carey, Prince, Ed Sheeran, Sam Smith, Adam Levine, Troye Sivan… etc.) , zei (Tudor Chirilă, Jared Leto, Alex Turner, Adele, Nicu Covaci, Steven Tyler, Adrian Igrişan, Jimi Hendrix, Slash, James Blunt…etc.), titani (Beyonce, Eminem, Lana Del Rey, Whitney Houston, Axel Rose, Bon Jovi, Bach, Beethoven, Mozart, Vivaldi…). Putem zbura numai printr-o simplă apăsare de buton, numai printr-o notă dacă ştim să o ascultăm la momentul potrivit.
Muzica devine o a doua limbă, cunoaşte infinit de multe dialecte, toate spectaculoase şi sufocante prin amploarea notelor. “Spune-mi ce muzică prefer ca să-ţi spun cine eşti”.


Vă aştept comentariile chiar aici, vreau să aflu şi muzica voastră preferată (din orice “domeniu”)!
Sunt curioasă dacă sunteţi sau nu de acord cu mine.

Credit: Tumblr



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Popular

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

De ,
Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea
Citiţi în continuare:

Un mic joc de cuvinte

De ,
Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide. Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă. Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa. Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc. Se opresc?  Sursă foto: Muzeul de artă din Craiova, 2018 ©
Citiţi în continuare:

Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

De ,
Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don
Citiţi în continuare:

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

De ,
Imagine
Ce este real? Destinul pe care (se presupune) că-l deţinem? Există o fericire mai mult sau mai puţin impusă/auto-impusă în care intră a avea un loc de muncă bine plătit, o carieră, o familie, o casă, dar toate acestea sunt oare standardul vieţii pe care avem dreptul să o trăim?! Din punctul meu de vedere, acestea sunt metode ale statutului, ale societăţii ancestrale, de îndoctrinare a spiritului uman. Suntem nişte fiinţe care avem nevoie de aer, de natură, de lumină, avem nevoie să privim zborul păsărilor pentru a învăţa cum să ne creştem aripi… în timpul în care trăiesc, nu mă simt liberă şi nici fericită cu standardele iluzorii după care majoritatea se ghidează. Din păcate, societatea contemporană ne-a
Citiţi în continuare: