"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Un contur de linii congruente mi s-a reflectat pe sticla udă dintr-un tramvai îngheţat aburii călătorilor îţi ştergeau chipul pentru o clipă nu te puteam repera… erai şi nu erai o prismă a luminilor golite ce se scurgea odată cu sudoarea norilor – rece anotimp, timp de contemplare… Un contur de linii congruente ce se prelungesc pe albul venelor concave până ce ating cele două bucăţi de carne, apetisante care lâncezesc spre putrefacţie – de ce nimeni nu le atinge spre desfătare? un munte fin cu două creste devine podul dintre prelungirile coloanei infinitului, uşor zdruncinată de gânduri severe şi încruntături gingaşe… Coloana infinitului coboară înspre stelele de culoarea trifoiului… iz de felină tolănită-n iarbă, o fiară blândă ce-şi aşteaptă prada într-un joc de-a Şeherezada… O boltă se prelungeşte înspre tâmple şi valurile ţi se revarsă pe umeri. Un contur strident pentru o inimă ce se zbate în depărtare. Mi se pare o fantas...

Toamnă, dulce toamnă amarul vieţii mele de trubadur ţi-l las să-ţi aşterni pe el alene alaiul tău de codru rece şi-n surdină să mai zbiere vreo două, trei rândunele rătăcite. Toamnă, dulce toamnă te las să mă acoperi încet să mă descoperi – printr-un biet ochean de vise unde florile umede învie. Şi te las să mă acoperi cu frunzele descumpănite ce se prăvălesc nefericite în viziunile nocturne. Şi galben, şi verde, şi puţin roşcat - muşcătură duplicat a unei fiinţe lacome şi austere ce se-ascunde disperată; (zboară din taină în taină) Nălucile stau la pândă, sunt copaci alungaţi de muma care tremură-n coşgiuc şi are o ultimă strigare: “Nu mă lăsaţi, vreau să mai apuc încă o zi şi încă o toamnă să se mai scutere o dată pomii cei viteji să mai cadă încă o dată şi încă o dată peste sufletele celor abia treji – cu toţii suntem plini de dor pentru clipele verzi şi fragede… acum mă descopun putrezesc şi timpul e un hău ce m...

Şi totul în jur se făcu alb - o vomă a îngerilor beţi – ningea cu fulgi mari pe-nserat întunericul se certa cu lumina, luceafărul câştigând lupta. Distrugând armonia, felinarele s-au aprins reflectând mahmureala oamenilor-păsări care au uitat să stingă timpul; Eu stăteam în mijlocul a toate, cuprinzând tabloul  în timp ce eram parte din el Contemplam măreţia fulgilor perfecţi în raport cu blocurile infime de beton. “Doamne, spune-mi o poveste!” Mi-am scufundat palmele în fundalul imaculat; am dezvirginat frumuseţea pură a unui moment pentru a mă pune în coate şi-n genunchi în faţa Omului. “Doamne, fii prietenul meu!” Am sărutat zăpada şi-am topit cu limba toate cuvintele sărate-nespuse toate ororile visate-nespălate toate ţipetele înnăbuşite-electrice toate năzuinţele spulberate-atemporale Am sărutat fiecare picătură ce mi s-a scurs de pe obrajii îngheţaţi pe omătul dumnezeiesc… sperând ca sacrificiul clipei omeneşti ...

Deschid o fereastră într-o abundenţă de fulgi transferul de căldură/frig e instant, eu îmi caut ţigara albastră cu miros de lacrimă. Banală interacţiune dintre mine şi muzică; mă topesc în albul notelor de-afară şi cu vâscozitatea amară a ţigării albastre desenez îngeri. Respir – şi-atât - … totul curge, eu nu plâng devin o statuie de gânduri, ard mocnit pentru fiecare notă, fiecare fulg, fiecare fum. Mă ard singură şi mă-nec cu propriul fum, chiştiocul se pierde în marea imaculată, degetele-mi sunt albastre – se vaporizează – Mă dezintegrez în fulgi albaştrii volatili topesc, îngheţ, fiind sclavă a naturii la rându-mi alunec spre amintirile momentelor iubite… prea puţin. Vântul mă spulberă, conturându-mă dezechilibrat zbor alături de crăiasă, sunt una cu natura, una cu universul, una cu eu.

Tic – tac, tic – tac // Adun timpul în palmă de parcă ar fi firimituri din cozonacul bunicii copt pentru ziua de Crăciun. Aliniez printre liniile palmei cele rămase de festinul închinat unei sărbători creştine Zăpada curge şi iar curge un înger se scutură de praf zgâlţâi un om de zăpadă în globul meu de cristal… Palma stângă mi-e doldora de firimituri parcă aş avea o mână de zăpadă dacă ies să-ntâmpin gerul, am s-o îngheţ dacă rămân, se va topi… Cu cealaltă mână răsucesc broasca-n cheie de 20 de ori într-o parte de 21 de ori în altă parte până ce voi ajunge la vârsta de 50 de ani completă… Strâng nesigură pumnul albit viscolul o zbugheşte-n casă şi răstoarnă tava cu ceştile de cafea pe şorţul bunicii… Mă urnesc prin nămeţi, Abia, abia fac un pas, dar trebuie să mă grăbesc timpul nu-mi ajunge timpul se destramă în palmă aşa că fug… alerg cât mai departe de umbra ce mă urmăreşte-n noapte fug de clipa de-acum c...

Te-nspir în aerul rece al unei dimineţi de vară Eşti firul meu de iarbă Eşti o rază Te caut printre albine şi alte tipuri de insecte Dar tu eşti deja regină peste cugetările mele infinit te caut; alergi, zbori, te prăbuşeşti ca să-nvii în stele şi-n nori şi-n creste Iar eu să nu te mai găsesc decât atunci când îmi eliberez ochii şi-mi deschid celelalte simţuri Eşti aerul aburit de vânt Eşti clipa unui fluture Te zbaţi în orizonturi precum o frunză-nsângerată ţipete inocente de copii te-alungă din mine, mă pierd alergând şi eu cu ei mai joc o dată via ţa... fiindcă n-am apucat să fiu copil… Eşti primul fulg de nea Eşti în toată fiinţa mea Şi te caut, iar te caut printre crengi uscate invoc emisfera nordică să mi te dea  neprihănită de prima brumă … e mult prea târziu… Tu pluteşti deja prin mine. Iar vine anotimpul, Privesc cum trece timpul Te pierd printre suflete îngheţate Am  să  te regăsesc printre urletele animal...

Mă alung din gândurile mele nefaste… Caut alinare printre vaste oraşe, ameţite de scântete infame şi orbi închişi în documente… Crudul incipit mă felicită… E un incipit al vieţii care pică şi se răneşte în trupuri ascunse în sicrie şi destine ingrate, făţarnice doar mie… Caut toamna sufletului într-un trecător; Trece pe la semafor şi simt cum mor Mi se-nchide singur al meu dor După o doză infamă de-amor… Singur am ajuns să purced conturul lumii, Să mă ascund de mine, în alt eu… Singur sunt, singur… 

‘Baby, I’m addicted… it feels like poison You-uuu bring something out of me Please, don’t send me alone! You-uuu bring something out of me…’ I have such a strong desire to shout out those lyrics, but I’m afraid people might think I am crazy. After all, who are they to judge me if I want to sing?! If I feel happy, should I hide it? I am on my way to school, with my typical outfit on; I mean, my uniform: a silky material with shades of brown and yellow on top and near the neck line and it has flowers embroideries on the white sleeves. I listen one of my several favourite   songs; A girl, the sun who’s playing with the autumn leaves and some little birds that twitter the symphony of nature… this is me, nothing unusual so far… I like to stroll on a ‘not-so-known’ alley that I am used to call: Twitch alley. Here, I discovered the lights and the shadows of every tree and cloud, I smelled flowers like were fresh air, I touched with my bare feet for the first tim...