"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don...

Pornind de la ideea lui Octavian Paler legată de neo-barbarism, trebuie să îmi exprim părerea într-un mod public şi deloc ofensiv în legătură cu societatea în care trăiesc. Valorile se pierd deoarece nu mai investim în ele… şi de ce am investi în cultură când e mai uşor de manipulat o naţiune fără capacitatea de a discerne raţional? Am născut din noi, din această presupusă (post)modernitate, opusul a ceea ce voiam să fim: ideali, perfecţi, de neînvins. Am lăsat să crească în noi acest neo-barbar care, odată născut, nu a mai putut fi controlat nici măcar de propria şi involuntara sa mamă. Fugim de noi, dând vina pe alţii, când de fapt tot noi suntem vinovaţi pentru tot ce se întâmplă. Mă pot arăta cu degetul – sunt doar o voce (şi uneori nici atât) în umbra unei societăţi defragmentate şi individualiste. Nu aş spune că ne confruntăm cu un narcisism ce ne-ar putea înghiţi într-o clipită în vârtejul iluziilor autenticităţii fiindcă, apelez din nou la Paler, Narcis a fost doar un exponent...

Buimacă, aud cum se sparg zgomotele secunde de cristal se scutură din cer cu cât clipesc mai mult cu atât ele cad mai mult(e)… M-am trezit dintr-un somn al genelor, mi-au amorţit pomeţii şi degetele picioarele sunt încremenite pe asphalt, cioburi cad din cer, mă sparg incoerent… Zbor antagonic, timpul s-a îndrăgostit de mine şi mă vrea crăiasă în castelul lui… a spus că-mi îndeplineşte o ultimă dorinţă de muritoare… “Fă să nu mai fie timp!” Zâmbet inocent – “E imposibil, altfel n-aţi mai exista…” Am închis ochii şi l-am lăsat să mă seducă, pe drum – am început să plâng, iar lacrimile mele erau clipe de cristal ce se spărgeau peste bieţii privitori.

“Schimbarea vine din noi” … de câte ori nu am auzit aceleaşi vorbe de duh care se presupun că ar trebui să ne îndemne să producem o schimbare, măreaţă (să revoluţionăm lumea) ori infimă (să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem) ? Prin ce se caracterizează până la urmă SCHIMBAREA ? Înainte de toate, vreau să vă prezint o poezie, “Nevoia de purificare”, după care ne apucăm să comentăm. “În numele a ce şi pentru cine Dogmaticii, cu chipuri de dulăi, Confiscă dreptul ce ne aparţine De-a-i despărţi pe toţi în buni şi răi Şi sting scânteia arderii divine? Noi nu suntem făcuţi din terenuri joase, Zvârlite-n dos de geambaş de birt, Mai bine-ar fi în pace să ne lase Cei care mintea şi-o conserve-n spirt Şi laşitatea şi-o conservă-n oase. Priviţi-l, chip făcut neomeneşte, Cu fălci paleolitice de blid, Analfabetul ce ne dăscăleşte Când sâsâie, ca şarpele perfid Şi degetele miros a cleşte. Nu-i de mirare că, prin mulţi ca dânsul, Noi am ajuns să suferi...