"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Te-nspir în aerul rece al unei dimineţi de vară Eşti firul meu de iarbă Eşti o rază Te caut printre albine şi alte tipuri de insecte Dar tu eşti deja regină peste cugetările mele infinit te caut; alergi, zbori, te prăbuşeşti ca să-nvii în stele şi-n nori şi-n creste Iar eu să nu te mai găsesc decât atunci când îmi eliberez ochii şi-mi deschid celelalte simţuri Eşti aerul aburit de vânt Eşti clipa unui fluture Te zbaţi în orizonturi precum o frunză-nsângerată ţipete inocente de copii te-alungă din mine, mă pierd alergând şi eu cu ei mai joc o dată via ţa... fiindcă n-am apucat să fiu copil… Eşti primul fulg de nea Eşti în toată fiinţa mea Şi te caut, iar te caut printre crengi uscate invoc emisfera nordică să mi te dea  neprihănită de prima brumă … e mult prea târziu… Tu pluteşti deja prin mine. Iar vine anotimpul, Privesc cum trece timpul Te pierd printre suflete îngheţate Am  să  te regăsesc printre urletele animal...

Dintr-o cruntă nepăsare a sufletelor şterse prea devreme, Devine o evidentă apăsare a vieţii care-ncă se aşterne. Nu poţi schimba totul ca să ai numai zâmbete, Poţi lăsa deopotrivă potopul să preschimbe urletul surd în plânsete. Vor fi mulţi luaţi de val se vor rătăci pierduţi în ocean Puţini vor supravieţui pân-napoi la mal teferi şi însetaţi după un suflet-plan. Sufletul-plan e gândit precis dinaintea existenţei omenirii noastre, El caută standarde în Univers şi păstrează mostre. Particula de plan ce-năduşe visele şi sentimentele în aburi reci Acoperă acum un suflet ce se pretează numai la planuri seci. Credit: Tumblr

Răsunetul tragediei din gol porneşte Amestecat cu acele reci  dâre insipide  ce lacom se preling pe chip Şi cu gust de pelin pe buze Răsare din noapte şi apune ca o stea Se teleportează prin odiseea timpului şi a spaţiului, fără vreo destinaţie… Tragedia e tragică în felul ei, Comică rămâne în al nostru, Banală în general. Tragedia morţii timpurii, Aruncat de pe o stâncă Unde gelozia tronează ca o ceaţă aspră, Un iubit îşi găseşte tragicul sfârşit În golul muntelui, Pe chipul lui sunt diamante usturătoare… A murit iubind-o şi cu ea în amintire, Iar pe buze avea o rămăşiţă de gust dulce, de-amor. Înainte de final…rugăciunea-i se încheie cu Un cuvânt despre iubită: “Adio!”. Ne luăm adio de la prea multe lucruri… renunţăm la vise fiindcă devin precum cerul pe umerii zeului Atlas, ne aruncăm pe noi în nimic pentru a satisfice oameni trecători, ne abandonăm principiile deoarece nu echivalează cu raţiunea populară, ne distrugem valorile...

Marea se-aruncă în propriile ei valuri Spumegă furioasă în amintirile de-acum o vară Marea ne cheamă… Vai!, cum ne cheamă… cum se-agită, cum ne strigă… Păcat… am rămas o infimă particulă de nisip Nu mă mai pot juca cu scoicile Pescăruşii nu se mai lasă îmbrăţişaţi de mine Nici Soarele nu mai se împrăştie pe creştete Înot prin singurătate cu delfinii invizibili Doar apusul se-ncumetă a mă săruta de rămas-bun Mirosul apei de sare mă atrage în largul ei Am rămas doar eu… Pierdută într-o mare de-amintiri… Oceanul nostru de iubire s-a scufundat în agonie… a devenit o sărmană plajă pustie… unde nici vântul nu mai bate, nici pescăruşii nu mai zboară, nici Soarele nu mai se-nalţă nici noi nu ne mai iubim pe ritmuri asemănătoare cu delfinii jucăuşi de-altădată… pustiu…doar pustiu…