"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Mă-nchin pentru ştiinţă mă-nchin pentru cultură şi-mi sacrific trupul în numele adevărului. Las trupul să mi se dezvirgineze prin aflarea de atomi care-mi compun eternul şi aerul şi somnul. Mă-nchid într-un spaţiu gol în care nu se scurge timpul zgomotul fotonilor amuţeşte până ce amuţesc şi eu. Sufoc plante artificiale cu care-mi ornez sufletul tern şi şters de secole ca ţărmul de mare. Îmi holbez esenţa la stele şi devin vapori de cuget efemeră, mă extind în orizont degeaba… doar un glas mut de fiară. Sunt curioasă să-mi răspund: “Oare există sens?” şi care este sensul întrebării mele fără sens. Mă leg de tainele incomensurabile şi-mi schinguiesc sufletul de un rug vizibil numai în faţa nonconformismului de a fi… şi atât. A fi şi a crea A crea ceea ce eşti a fi ceea ce creezi a fi… a fi… a fi. Sursă foto: Tumblr

Tic – tac, tic – tac // Adun timpul în palmă de parcă ar fi firimituri din cozonacul bunicii copt pentru ziua de Crăciun. Aliniez printre liniile palmei cele rămase de festinul închinat unei sărbători creştine Zăpada curge şi iar curge un înger se scutură de praf zgâlţâi un om de zăpadă în globul meu de cristal… Palma stângă mi-e doldora de firimituri parcă aş avea o mână de zăpadă dacă ies să-ntâmpin gerul, am s-o îngheţ dacă rămân, se va topi… Cu cealaltă mână răsucesc broasca-n cheie de 20 de ori într-o parte de 21 de ori în altă parte până ce voi ajunge la vârsta de 50 de ani completă… Strâng nesigură pumnul albit viscolul o zbugheşte-n casă şi răstoarnă tava cu ceştile de cafea pe şorţul bunicii… Mă urnesc prin nămeţi, Abia, abia fac un pas, dar trebuie să mă grăbesc timpul nu-mi ajunge timpul se destramă în palmă aşa că fug… alerg cât mai departe de umbra ce mă urmăreşte-n noapte fug de clipa de-acum c

“Education is what remains after one has forgotten what one has learned in school.” - Albert Einstein Sursă foto: Tumblr Întocmai după spusele unui geniu, şcoala se defineşte ca fiind locul în care copii sunt forţaţi să stea drepţi în bănci, să ridice mâna când au ceva de spus, să nu întrebe de prea multe ori “De ce?”, ci pur şi simplu să renunţe la libertatea jocului şi magia curiozităţii. Poate viziunea mea asupra şcolii nu este una optimistă din cauza faptului că experienţa mea se poate transpune într-un singur cuvânt: “traumatizantă”. Am urât cele opt clase ale generalei (da, pe vremea mea copilul se ducea pentru prima dată la şcoală în clasa întâi), am urât fiecare zi în care eram nevoită să mă scol din pat şi să-mi târăsc trupul împotriva voinţei mele până în cel mai terifiant loc de pe planetă. Am urât câţiva profesori (dar, vai, ce m-au dispreţuit şi ei) deoarece nu mă ascultau, refuzau să se abată pentru câteva clipe de la curricula lor seculară pentru a-mi edif

Mă arunc prin ape pentru a pluti în dedesubturi ascunse omului de rând. Înot, iar mâinile mi se despart de trup agonizez, dar totuşi… mă scufund. Mă-ncarnez într-un peşte-clovn precum un crustaceu întortochez curenţi de apă pentru a atinge ce este al meu. O împărăţie de cuvinte nu deţin pentru a descrie ce mi se prăvale-n faţa-mi bule de aer ies prin pori mă-ntâlnesc cu delfinii călători şi-i întreb de unde pot culege scoica cu roşeaţă, perla sulfurată; ne bălăcim în continuu dar niciunul dintre ei nu este primul care să-mi indice ascunzişul… Algele mă poartă mai departe se ivesc meduze călătoare “Ce-i cu tine aici, om nătâng?” “Nu vorbiţi cu mine, sunt plăpând…” Se-ncolăcesc şi mă cuprind vor să mă sufoce şuşotind despre o scoică cu roşeaţă perla sulfurată a regelui Poseidon; smulsă din coroana lui… Le sucesc tentaculele, se-nvârt, săracele de durere, de plăcere de-acum sunt liber să caut în adâncuri secr

O banalitate anormalizată O banalitate uniformizată astfel se descrie însăşi existenţa ciclu repetitiv între viaţă şi moarte. Omul este chiar amorul dintre cele două extreme despărţite de religii care ne obligă să ne conformăm la ceva absurd: o lege a credinţei… Dincolo de misterul universal şi întrebările retorice, se ascunde inimaginabilul pe care-l modelăm de mii şi mii de ani: FRUMOSUL… Arta pură înglobează frumosul ca şi temă, universalitatea, da banalitatea… oare? M-am săturat de tablouri repetitive înfăţişând imagini umane care nu-şi caută sensul ci, prin staticul lor, devin frumoase. Vreau să regăsesc Frumosul şi-n ziua de azi şi-n amintirea mea şi-n aşteptarea zilei de mâine şi-n curajul de a fi nerăbdător. Smulgi clipele din mâna unui Zeu pentru a ţi le-nşira la gât, pe gene, sub picioare – le-nvinui de o biologică degradare care este numai a ta; timpul doar te măsoară şi-ţi spune cât mai ai până ce ai să

Cine sunt eu? Ce reprezint în raport cu lumea? CINE SUNT? Oare vreun om a fost capabil să-şi răspundă singur la această întrebare exasperantă? Şi oricum… dacă într-adevăr a reuşit să se definească, atunci acest om nu e universal, ci un individ într-o vastitate de alte forme de viaţă. Aşadar… cine sunt eu? Cine eşti tu? Cine suntem noi? Generalizând, corpul nostru s-a împrietenit cu raţiunea şi sentimentele şi astfel am devenit Umani. Simplist accentuat… suntem oameni, fiecare având o personalitate, o istorie personală, cunoştinţe din diverse domenii, pasiuni diferite, gusturi diferite, toate acestea însumate făcându-ne să ne simţim unici. Prin şederea ta aici, pe Pământ, dai sens celor care vin în contact cu tine, dar asta nu înseamnă că-ţi găseşti şi tu sensul… În cei 17 ani de existenţă ai mei, pot afirma clar şi răspicat că habar nu am  cine sunt, dar acest fapt nu mă deranjează întotdeauna. De ce? A nu te defini complet îţi dă posibilitatea de a experimenta cu o va

Ai nevoie de curaj să fi răbdător cu tine însuţi, dar şi cu cei din jurul ideii de viaţă cu sens, cei care nu estompează divinitatea şi se lasă cuceriţi de vorbele sfinţilor ademenitoare către erezie într-un final sau… nu. În jurul celor care se hazardează în cuvinte de dragoste pentru a-şi justifica fericirea se creează o aură de simplitate infantile sau… nu. Printre acei care se-aruncă-n beznă pentru a se-nvârti prin haos, găuri negre şi aberante motive pentru perceperea luminii sau… nu. Cu cei care defines destinul prin propriile alegeri; fie că mori, fie că trăieşti fie că cerşeşti, în faţa unui popor inhibat dezumanizat şi dezagregat un sens, oricât de cucernic ar fi el, numai să fie… sau nu. Ai nevoie de timp Cine nu are nevoie de timp? Ai nevoie de timp fiindcă utopia te macină şi-ţi corelează trupul în ceva despotic Ne naştem puri creştem, înfruntând curajoşi fiecare zi apoi ne lamentăm în minimaliza

Nemurirea sufletului oare chiar se vinde? O găsesc rătăcită la un vreun colt de ţară un cerşetor murdar o ţine-n pungă şi răcneşte aprig la trecători: -Luaţi! Luaţi! Nemurire la 5 lei!                             Nimeni nu se opreşte, cine să-l remarce?! Ştie el, un cerşetor, ceva despre nemurire?! Noi, noi cunoaştem, noi, cei cu mii de căi ale viitorului Noi, cei conduşi de-o abundenţă de vise neîmplinite Noi, cei care alergăm în jurul nostru şi ne simţim utili Noi, cei care înţelegem culoarea, compunem muzică şi criticăm toate artele Noi, cei care scuipăm şi-njurăm un cerşetor… A învăţat vreodată el despre nemurire? Strigă larg de parcă ar fi fericit de parcă deţine secretul enigmatic al omenirii de parcă… ar fi nemuritor! Oare e posibil?! Nu pricep cum el, umilul cerşetor, să fie păstrătorul eternului Să aibă în posesie cheia filosofiei decenilor de gânditori Iar el îşi doreşte s-o împartă… pe bani? Alţii precum Eminescu, Noica, Cioran sa