"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Merg pe o sărmă nimic în jurul meu nimic sunt eu îmi creez un punct de sprijin tot mă clatin mă clatin şi-mi piere cheful de a mai fi mă clatin şi mă zbat să-mi agăţ degetele de la picioare de sârma rece Inima mi se zbate-n nuanţe de gri se sparge iar fiecare bucată atârnă de sfoară decolorându-se, bălăngănindu-se şoptindu-mi să-mi continui paşii către nicăieri. În jos… nimic Clipesc şi cresc mii de flori madone parfumate reverie înmiresmate verdele pădurii rage prin crestele munţilor-făclii. În stânga… nimic întind mâna să culeg o stea învârt pe degete planete şi zdrobesc (sau nu) comete de universuri paralele care au fost în viitor casele unor oameni-zburători. În dreapta… nimic îmi răsucesc capul şi uit să respir înoată câţiva peşti şi-o algă, un recif se prăbuşeşte o balenă se descompune în bule argintii care hrănesc răgetul pădurii. În sus… nimic într-acolo mă îndrept încotro mă poartă paşii,

Oare avem nevoie de oameni sau putem să trăim izolaţi? Singurătatea este bună până într-un anumit punct… oricine trebuie să meargă măcar o dată în viaţă neînsoţit la un film, muzeu, piesă de teatru; măcar o dată să parcurgă un drum cu trenul cufundat în muzică sau cuvinte, privind galeş scurgerea spaţiului în timp, numărând gările rămase până la destinaţie.  O viaţă fericită este compusă din lucrurile mici care ne dau speranţă.  Problema oamenilor este că uită cum trebuie apreciat un surâs al persoanei iubite, o pagină recitită de plăcere, o piesă muzicală auzită pentru prima dată la radio, o fotografie alb-negru a părinţilor… suntem atât de preocupaţi, ne complacem în rutină, ne învârtim în jurul altora până ameţim, până uităm de sensul nostru propriu şi particular.  Sunt de părere că oamenii ar gusta mai des (doze mici) din fericire dacă ar învăţa să-şi păstreze integritatea, onoarea, demnitatea, valorile morale, toate nealterate de opinia publică (care, de cele mai multe

Deschid o fereastră într-o abundenţă de fulgi transferul de căldură/frig e instant, eu îmi caut ţigara albastră cu miros de lacrimă. Banală interacţiune dintre mine şi muzică; mă topesc în albul notelor de-afară şi cu vâscozitatea amară a ţigării albastre desenez îngeri. Respir – şi-atât - … totul curge, eu nu plâng devin o statuie de gânduri, ard mocnit pentru fiecare notă, fiecare fulg, fiecare fum. Mă ard singură şi mă-nec cu propriul fum, chiştiocul se pierde în marea imaculată, degetele-mi sunt albastre – se vaporizează – Mă dezintegrez în fulgi albaştrii volatili topesc, îngheţ, fiind sclavă a naturii la rându-mi alunec spre amintirile momentelor iubite… prea puţin. Vântul mă spulberă, conturându-mă dezechilibrat zbor alături de crăiasă, sunt una cu natura, una cu universul, una cu eu.

Aleargă, copile, nu fi prost Aleargă către nicăieri, aleargă către tine şi îndepărtează-te de lume. Universul te cheamă să-i asculţi melodia, un vers te supune la maturizare tu să nu mai creşti, lasă-ţi sufletul să se extindă şi să te cuprindă… Aleargă, copile, nu fi prost, eternitatea poate fi atinsă cu un deget inocent, aleargă de timp în contratimp sari de pe un picior pe altul, mergi în mâini, aruncă-ţi şosetele, ghiozdanul, hainele într-o baltă de “aşa nu” strâmbă-te în fel şi chip, îndepărtează coşmarul zilei de mâine înfăşoară iubirea în venele tale numai nu lăsa timpul să te ajungă din urmă. Aleargă, copile, nu fi prost, aleargă către Demiurg şi vinde-ţi sufletul senzaţiilor reale care îţi pot aduce fericirea fiindcă ele sunt ale tale, doar ale tale… Aleargă, copile, nu fi prost, Aleargă cât încă mai poţi…

Pustiul e tot pustiu oricât de mult te-ai învârti în cercuri, axa cimitirului propriu interferează descompunerea emoţiilor peste tot – mirosul negru al nopţii bântuie zorii şi sugrumă iarba-tumorii. Te izbeşte absenţa luminii greu atârnă luna pe cerul străfulgerat de viziune – te contopeşti cu stelele şi cu pământul te contopeşti cu aerul şi cu vântul faci dragoste cu focul, îl arzi mai puternic transformând flăcările-n vapori… L-ai pustiit, suflet rece L-ai pustiit aşa cum tăcerea ţi-a umplut visele Vino, strânge-mă, cuprinde-mă ucide-mi spaimele, îngroapă-mi tainele, fă-mă să uit de porţelanul însângerat de pe mâinile femeii care m-a iubit Smulge-mi strat după strat (N-am nevoie de milă!) îngroapă-mă-n amorul nebun sărută-mi inima când e lună plină şi las-o să se scurgă pe podeaua camerei unde mă arunc cu totul în cuvinte care sfâşie catharsa Cuget la propria-mi moarte (poate mai mult decât ar trebui) Caut limita infini