"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

În fiinţa mea se produce cel mai teribil război. De parcă două capete febril se tachinează şi-mi alungă orice gând din carcasa mult prea incomodă pentru un cuvânt. Suntem unul şi aceeaşi, stea şi lumină el arde plăpând – îndepărtat, ea fără nicio vină îşi stinge vâlvătaia brusc şi-l lasă pe sărman să bâjbâie angoasat prin vidul din van. Prinsă la mijloc, nu mai pot juca rolul de mamă şi nici a urca în temniţa lor nu-mi e cu putinţă fiindcă ştiu cine e vinovat şi cine nu mai are credinţă. Pun între cele două părţi o oglindă şi-i las să vorbească, să se cunoască pe ei înşişi – singurătatea ascunde mai multe răspunsuri decât orice preambul psiho-analitic printre vise şi visuri. Oglinda devine un scut sensibil – e spartă de nevoia Celuilalt de a deschide calea către Opusul din Apus; se privesc curioşi, c-un ochi închis, prin abis. - Ţi-e teamă? - Ţi-e teamă? - Apucă-mă de mână. - Apucă-mă de mână. Şi fiinţa s-a născut înăuntrul

Cap. 3: Întoarcerea acasă (?) (Vezi cap. 1 şi cap. 2 pentru aprofundare) Words, words, words…urechile-mi sunt astupate, gura-mi este încleştată. Apropierea de ea mi-a distrus orice urmă infimă de echilibru pe care o posedam. Mă simt obosit, răvăşit, epuizat, însingurat complet. Nu-mi place această călătorie în care am pornit, dar cumva… ceva mă poartă involuntar înspre capătul ei. Care capăt? Al  meu sau al ei? Mama (cât de ciudat îmi este să o numesc astfel pe fiinţa de foc din faţa mea!) ne conduce către o altă planetă, presupusă a fi “locul de unde am apărut” în această vâltoare absurdă de materie neagră. Am fost obligat, alături de Amleth şi Tesla (fiindcă mâţa alchimista nu a avut nimic de obiectat în faţa extravaganţei evenimentului) să parcurg un drum incert, drumul patimilor, în care fiecare demon interior se rupe din mine şi-mi iese-n cale. Ea, această fiinţă misterioasă, aşterne un drum de văpâi pe care păşim şi ne ardem tălpile (cine mai poartă pantofi în ziua

Sunt un biet privitor absent ce nu-şi mai aude ecoul latent. Mi-a fost dat să caut lumina-n noapte (ce erezie! să cauţi alinare atunci când îţi trebuie) ce-am văzut nu poate fi văzut decât cu ochiul minţii. Orice alt simţ pe care l-am posedat vreodată a fost ars brutal în tumultul visceral al coşmarurilor; Am rămas doar cu trupul meu, sfâşiat de chintesenţă-n particule atât de mici, încât am crezut pentru o clipă că …m-am născut din nou.  Îmi ciupesc fiecare bucăţică din corp şi nu mă simt ca fiind a mea. Devin o oarecare. Sunt oare cea care va scrie următorul/următoarea *insert here* de succes ori mă voi stinge stingheră, într-un un ungher al minţii mele mult prea melancolice…? Adevărul se joacă de-a v-aţi ascunselea prin vintrele şi venele mele. La fel şi Dumnezeu. O fărâmă divină am cules de prin ciupiturile mele Am o fărâmă divină ce-mi străluceşte-n vârful capului şi-n degete şi tot ce-ating devine poezie. Totuşi, de ce mă si