"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

În ce se măsoară viaţa unui bibliofil? În numărul de cărţi citite? În numărul de cărţi achiziţionate (fie ele de colecţie sau nu)? Dar ce este un bibliofil până la urmă, trecând peste simpla definiţie a cuvântului? Esenţa unui bibliofil nu constă în numărul cărţilor citite sau la care râvneşte, ci în dorinţa de a găsi un răspuns întrebării „de ce citim?”. Bibliofilul este exemplul viu pentru răspunsul afirmativ la această eternă dilemă a omului îndrăgostit de cărţi. El citeşte nu de dragul tehnicilor de lectură (deşi se întâmplă foarte des şi acest lucru), ci de dragul artei de a citi. A te cufunda într-un fotoliu, iarna, cu o pătură înfăşurată şi eventual cu o pisică cuibărită în poala ta, torcând, iată starea ideală în care un bibliofil îşi poate desfăşura activitatea. Cadrul intră deja în estetica idealului şi se află în visele oricărui pasionat de lectură din modernitate, dar esenţialul rămâne nespus. De ce alege un om să-şi petreacă o mare majoritate a timpului său citind, î

Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea

De multe ori mi se întâmplă să mă întreb de ce aleg singurătatea în detrimentul companiei altora. Am citit câteva cărţi pe tema introvertitului care trebuie să-şi accepte trăsăturile ca prin ele să-şi atingă potenţialul maxim de creativitate ascuns în sine sau pe alte teme conexe – introspecţia ca un factor important în dezvoltarea personală, solitudinea, retragerea timpurie din explozia temporală necontrolabilă într-o eră a tehnologiei abundente şi multe altele. Dar diferenţa dintre a fi solidar cu natura (fie ea şi umană) şi a fi solitar complet constă în recunoaşterea neputinţei minţii umane de a empatiza categoric cu inima umanităţii. Ne înstrăinăm nu fiindcă ne dorim suferinţă, ci pentru suntem programaţi genetic să suferim. Ne zbatem între ce avem şi ceea ce ne dorim, rupându-ne lacrimi şi o profundă disperare în necunoştinţă de cauză. Evoluţia spre care ar trebui să tindem se tranformă într-o formă patologică de comparatism extrem în care nu mai putem distinge clar cine sunt, c