"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Între mine şi tine zace întortocheat un motan legat cu o sfoară de ochiul meu stâng şi ochiul tău drept. Uneori, se mai trezeşte şi se rostogoleşte; …eu cad sau tu cazi, dar niciodată unul peste celălalt. Uneori cască şi scurtează distanţa dintre privirile noastre. Uneori pătrunde şi-n memorie ne înnoadă gândurile, iar când ne certăm nu mai folosim cuvinte ci câte un ghem scămos pe care-l scuipăm de la unul la altul. Câteodată, mai clipesc şi eu şi tu Motanul abia de-şi ridică capul pe coadă, se unduie în miorlăit… vrea linişte. Ne fixăm privirea, rămânem încremeneţi, n-avem ce face. Motanul toarce. Sursa - Pinterest

Se unduia printre nori, nu atingea pământul cu picioarele. Era aer şi numai aer o înconjura. O aură de stele, un râu învolburat umbla prin păr. Totul creat ca o minune un tablou de admirat într-o lume a instantaneelor nocturne. Pielea ei era detaliu sculptat în secularitatea omului Pielea ei ardea de tandreţe, se transforma sub privirile trecătorilor în fată, femeie, mamă, lupoaică

Buimacă, aud cum se sparg zgomotele secunde de cristal se scutură din cer cu cât clipesc mai mult cu atât ele cad mai mult(e)… M-am trezit dintr-un somn al genelor, mi-au amorţit pomeţii şi degetele picioarele sunt încremenite pe asphalt, cioburi cad din cer, mă sparg incoerent… Zbor antagonic, timpul s-a îndrăgostit de mine şi mă vrea crăiasă în castelul lui… a spus că-mi îndeplineşte o ultimă dorinţă de muritoare… “Fă să nu mai fie timp!” Zâmbet inocent – “E imposibil, altfel n-aţi mai exista…” Am închis ochii şi l-am lăsat să mă seducă, pe drum – am început să plâng, iar lacrimile mele erau clipe de cristal ce se spărgeau peste bieţii privitori.

Cerşim nemurirea prin glasurile noastre care se contopesc atunci când strigăm în faţa stelelor “Ne iubim şi nimic nu ne poate despărţi!” Alergăm împreună eu te ţin de-o mână, tu de-un picior şi călărim peste timp norii prăfuiţi ce ni se-ascund printre coaste. Dependenţă, curaj şi tandreţe Respirăm iubire - inhalăm atomii celuilalt şi expirăm cuvinte ce ne mângâie. Nicio caracatiţă iluzorie nu ne poate abandona în faţa suflului vieţii. Suntem eterni prin simplul fapt de a fi îndrăgostiţi până şi de umbra nopţii peste care păşim pentru a ne îmbrăţişa Existăm fiindcă ne-am împletit visele cu aţă-dependenţă cu miraj-curaj cu feţe-tandreţe şi-apoi, le-am înnodat în jurul nostru… Mi se pare că aud culorile cum se prind de bulgării cenuşii ce deodată se-nalţă către tentaculele solare spre care zburăm şi noi, iubind - în infinitul infinit.

În vis te-am perceput reală, căci în lumea de-afară tu eşti doar o fantasmă cenuşie, tristă, însingurată, dezolată, deziluzionată. În vis te-am mângâiat cu venele prin neuroni, ţi-am săgetat inima îmi curgi; esenţă de iubire întruchipare a tot ce e senzaţie. Numai în vis te pot atinge într-o perfecţiune înglodurată de manifeste stupide ale unei fiinţe solare. Strigi, strigi cerşeşti după o bucată de absolut şi-astfel mă chemi Îţi reglez percepţiile, fiind doar un cerşetor într-o lume a viselor mă pierd prin idei posibile şi le ondulez pe cele inaccesibile le pierd în mine… Dezorientat caut ieşirea din tine ne iubim aiurea, cu capul la picioare, dar tot ne iubim şi-acum… şi-aici… fiindcă tu… - eşti doar un vis -

Răsunetul tragediei din gol porneşte Amestecat cu acele reci  dâre insipide  ce lacom se preling pe chip Şi cu gust de pelin pe buze Răsare din noapte şi apune ca o stea Se teleportează prin odiseea timpului şi a spaţiului, fără vreo destinaţie… Tragedia e tragică în felul ei, Comică rămâne în al nostru, Banală în general. Tragedia morţii timpurii, Aruncat de pe o stâncă Unde gelozia tronează ca o ceaţă aspră, Un iubit îşi găseşte tragicul sfârşit În golul muntelui, Pe chipul lui sunt diamante usturătoare… A murit iubind-o şi cu ea în amintire, Iar pe buze avea o rămăşiţă de gust dulce, de-amor. Înainte de final…rugăciunea-i se încheie cu Un cuvânt despre iubită: “Adio!”. Ne luăm adio de la prea multe lucruri… renunţăm la vise fiindcă devin precum cerul pe umerii zeului Atlas, ne aruncăm pe noi în nimic pentru a satisfice oameni trecători, ne abandonăm principiile deoarece nu echivalează cu raţiunea populară, ne distrugem valorile...

O îngrop în o mie de vise despre noi,… noi, cei doi îndrăgostiţi, veşnici şi nedespărţiţi noi, cei stăpâni peste o lume colorată-n iubire şi cu-n singur nume: NOI!... O înfăşor în frigurile eternităţii mi se-ndepărtează uşor; un pas, apoi sute dragostea ei devine chipul fragilităţii iar sărutările mi se-ntorc, mute se abandonează groazei şi se-avântă-n disperare nu mă aude: “Dragostea, moarte n-are!”… O dezvelesc de ceea ce-am fost şi o las (să) vie-n amintiri Să mai iubesc din nou? Cu ce rost? Precum demonul şi îngerul sunt miri Am adorat-o, mi-am imaginat-o îngerul meu, visul meu, demon scos din trupul meu însă ea nu era decât un Dumnezeu… pregătit să-mi închidă rana să săvârşească ritualul purificării de a-mi alina durerea şi de a o preschimba-n Raiul unui îndrăgostit…

Întinde mâna către infinit Apucă-n degetele tremurânde o stea Sărut-o pe colţuri şi povesteşte-i dulce despre mine… Spune-i că m-am închinat înaintea ta de-atâtea ori Şi mai spune-i că eu te-am ghidat prin Univers Să-ţi culegi o stea Te-am lăsat s-o iei pe cea mai frumoasă, dar nu mai frumoasă decât tine în zorii fiecei zile, Te-am lăsat s-o iei pe cea mai strălucitoare, dar nu mai strălucitoare decât a ta privire de smarald Ai ales cum te-a îndrumat inima; ai ales steaua ta! Să nu uiţi… am rămas o mică raza pe chipul tău blajin ce l-am adorat cu mângâieri şi promisiuni de-ndrăgostiţi… sunt o rază din steaua ta, te veghez dintr-un neant, de-unde te-am trimis să mă culegi Te voi veghea la nesfârşit!