"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Gândurile poznaşe erup dintr-un prea plin, dar nu sunt decât o amăgire imaginară a conştiinţei ce se macină pe sine printr-o entropie de iluzii. Acestea zboară năstruşnic primprejur demolând certitudinile aberante mă agasează până şi nocturn, dar le alung ca pe nişte amărâte de fantasme neconcordante cu războiul meu intern. Închid ochii şi-mi imaginez iubire îmi imaginez cum eu sunt iubire  şi nu am cum să fiu ponegrită-n eter de orice altceva ce nu e iubire. Abia atunci… abia atunci, gândurile nătângi din plângeri de îngeri căzute devin un cristalin apus de glas ce-mi şopteşte anemic: “Ai reuşit”; m-am eliberat de Ei fiindcă m-am găsit pe mine. Unde m-am găsit pe mine? În miezul inimii, în cea mai absurdă peşteră – unde cerul e pământul, apa e arzătorul soare, iar singura lumină de care mă pot agăţa înspre salvare este cea a amintirilor senzoriale. Aici s-a născut o idee, o simplă înşiruire de  semne cu sens.  Eu. Nu. Sunt. Numele. Meu. Eu ...

Îmi pierd cutia craniană în defavoarea celei toracice… viscerele, embrionii ca nişte mormoloci în erupţie şi limfa se pre-umblă aiurea prin mătasea calcifiată a fiinţei mele. Sunt plină de tine şi tot nu-mi ajungi… precum valul la ţărm te spargi ca să revii din nou mângâi cu spuma nisipul fin al primei iubiri. Haide, iubitul meu, să ne aruncăm în mare tu – valul meu să fii nu ne va ajunge marea toată ca să ne iubim. Pun o scoică la ureche şi aud sirenele cum mă strigă anemic; din Atlantis m-am născut, dincolo de Pământ şi-n stele voi apune (cea mai strălucitoare stea e cea care moare) Ne vom ţine de mână pe-un nor şi vom zbura, zbura, zburaaa departe ne vom desprinde rămânem fără umbre vântul ne va fi corp, iar ceaţa dimineţii ne va fi mantie – două trupuri dezlănţuite Tu – Poseidon Eu – nebunia Neptuniei. // nu mă mai pot lega de raţional atât timp cât viaţa urlă-n mine să sar, să gust, să muşc să exist, ...

“Era o vară stranie pentru nimic în lume pe masa festivă nu ştiu de unde şi până unde a doua zi dimineaţă, la ora şapte mă tot rugasem de Buddy bineînţeles domnul Willard - Aşa mă bucur c-or să moară chipul din oglindă camera de aşteptare a doctorului Gordon spitalul privat - Normal că maică-sa l-a omorât era întuneric beznă cadillacul negru camera lui Joan - A dat norocul peste tine - Esther - Am să mă fac psihiatru! un strat nou de zăpadă… … am păşit în încăpere. “ Eshter a păşit, Sylvia nu. De ce? De ce te-ai lăsat pradă nesomnului De ce ai lăsat frigul să te îmbrăţişeze? - Fiindcă eram singură, nu aveam decât propria-mi tăcere! Dar cum rămâne cu poezie? - Un fir de praf… Ne dezintegrăm aiurea în zborul nostru către infinitul ceresc care se poate (sau nu) să ne înghită, mântuire, mântuire pentru sufletele amare şi bolnave… însingurate, moartea oferă alinare… e plăcut să te legene vântul atunci când atârni de un copac e plăcut să dormi atunci câ...

Întotdeauna am fost fascinată de zborul păsărilor… mi-am dorit de atâtea ori să-mi crească aripi, să pot vedea lumea de sus, să pot vedea Altă Lume… aş fi putut să zbor departe, mi-aş fi desfrânat setea de cunoaştere. Vreau să plec, dar nu undeva concret, real, ci undeva unde visele se îmbină cu metaforele, dragostea e aer, libertatea este regulă de bază… într-o bibliotecă infinită am să mă ascund de toţi demonii care macină destine încă de la începuturile omenirii. Am să citesc cât de mult am să pot, fără somn, fără apă, am să-mi hrănesc spiritul cu litere înşiruite cu sens. Ne naştem de trei ori. Tipica suferinţă a mamei –  un exemplu cum că viaţa înseamnă suferinţă încă din primele momente – dă naştere la un nou suflet; +1 în fiecare secundă… Însă adevărata naştere are loc atunci când îţi accepţi atât trupul, cât şi trăsăturile care te definesc (in)voluntar. Te naşti tu pe tine abia când eşti conştient de formă şi de fond, le înnozi şi ţi le afişezi în faţa lumii ori ...

Mă arunc prin ape pentru a pluti în dedesubturi ascunse omului de rând. Înot, iar mâinile mi se despart de trup agonizez, dar totuşi… mă scufund. Mă-ncarnez într-un peşte-clovn precum un crustaceu întortochez curenţi de apă pentru a atinge ce este al meu. O împărăţie de cuvinte nu deţin pentru a descrie ce mi se prăvale-n faţa-mi bule de aer ies prin pori mă-ntâlnesc cu delfinii călători şi-i întreb de unde pot culege scoica cu roşeaţă, perla sulfurată; ne bălăcim în continuu dar niciunul dintre ei nu este primul care să-mi indice ascunzişul… Algele mă poartă mai departe se ivesc meduze călătoare “Ce-i cu tine aici, om nătâng?” “Nu vorbiţi cu mine, sunt plăpând…” Se-ncolăcesc şi mă cuprind vor să mă sufoce şuşotind despre o scoică cu roşeaţă perla sulfurată a regelui Poseidon; smulsă din coroana lui… Le sucesc tentaculele, se-nvârt, săracele de durere, de plăcere de-acum sunt liber să caut în adâncuri secr...

Uit de propriile-mi cătuşe sub formă de aripi care, în loc să mă înalţe, ele mă doboară către non-Univers către non-eu către non-sens. Îmi uit trupul pe asfaltul umed, îl las să lâncezească câteva clipe; desenez floricele şi norişori cu cretă roz pe o şosea îmbibată de apă. Conturez până şi aripile apoi mă dezlipesc lăsând în urmă forma organelor infantile. Bulbucarea ochilor e evidentă- Schiţa greutăţilor din spate se râcăie de nisip se scaldă-n apă se gâdilă cu lumina unui felinar dar absoarbe numai praf… totul. Au formă de mânere ambele negre. Revelaţie! Mi se explică de ce câteodată simt cum pică trupul meu către demisol, iar alteori bănuiesc cum se ridică triumfător, peste gândurile unui căutător. Ba mă trage cel Bun, Ba mă trage cel Rău, nici eu nu ştiu unde mă mai aflu refuz să mai caut sensul ori non-sensul Senzaţia de a fi. Atât. Fără mânere.

Ai eliberat din tine, - la fiecare zbor – fumul unei idei deja apuse; Ai eliberat în mine Răsăriturile pe care tu, - oarbă-n simţire – nu le-ai mai căutat. Un Dumnezeu a întrebat în treacăt de a ta pană, mistică, uluitoare, cu care-şi scrie amintirile pe Pământ O pană a legilor din Iad şi-a făgăduinţelor din Eden. Cu ochii-mpietriţi, învineţiţi de prea mult aer inspirat Ţi s-au scurs lacrimi sângerii pe chipul de porţelan. Ai mângâiat orizontul unei lumi prea crude - să-şi deschidă cerurile peste tine – La ce te aşteptai? Să devii regina unui faraon… mort? Ai cucerit Soarele lui Apollo şi-ai sărutat călcâiul lui Ahile… Ai cugetat îndelung la templul Atenei şi-ai stors-o de frumuseţe pe Afrodita Te-ai cutremurat deodată când te-ai închinat la fulgerul lui Zeus Iar Poseidon a vrut să te înece în abisuri Însă eu am despicat moartea pentru tine! Te-aştept, Persefona mea, să-mi îmbrăţişezi umbra, să-mi slăveşti nemurirea să te-ndrăgos...

Alerg prin zbor încercând să prind clipele de foc într-un joc mistic. Mă depărtez în zbor culegând ramuri verzi suflând prin vânt către Steaua Polară. Mă scutur în aer de penele cui am fost şi-mi eliberez aripile de conştiinţă. Mă cutremur de zbor fiindcă am simţit pământul de atâtea ori l-am mestecat printre dinţii unei ne-speranţe. Zbor atunci când alerg zborul meu e limitat înfipt mă păstrez îmcerc să evadez lupt să mă (re)creez trupul mi-l vizitez ca apoi să mă consternez şi să mă elucidez de mine, de mine doi, de noi, de voi goi Cine sunt eu să alerg liber când orizontul mi se deschide şi-mi gâdilă timpanul: “Vino, verbul… te-aşteaptă!” Credit: Tumblr

Visez că zbor prin mine Visez că sunt şi-alunec din mine Visez că mă port în zări şi mă-ntind pe mine Visez că visez că am un vis cu mine… Zguduind paralelismul universal, visele se sperie laolaltă iar eu, în inerţia mea, mă trezesc moartă mi-e dor de vise ca de cer şi apă mi-e dor de prezenţa-mi-n vise ca de aer şi de viaţă… Visez că înot într-o baltă ştearsă a persoanei mele Visez că mă-ncalţ cu flori şi-mi cresc esenţe de-anotimpuri Visez că mângâi îngeri cu sufletele mele Visez visând cum mă voi dezmembra… Bruscând existenţa-mi, Visul mi se spulberă şi mă transfer în găuri negre… Visez că nu mai pot visa, Nu mai am cu ce…