"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Tăcere. Uneori, devine din ce în ce mai bine să uiţi că ai trăit atâtea zile. Senzaţia de nou-născut îţi atârnă pe piele când te trezeşti. Zâmbeşti fiindcă nu ai nimic de care să-ţi pară rău. Nu vrei să-ţi aduci aminte. Tăcerea. Uneori, sunt curioasă cum ar fi să mă nasc din nou, alteori, nici nu mai vreau să deschid ochii dimineaţa. Aş vrea o călăuză ca în filmul lui Tarkovsky, iar eu să visez că dorm pe-o iarbă umedă şi moale ca-n pântecele mamei mele. Tăcerea tace. Uneori, aş vrea să tacă omenirea şi să-şi asculte respiraţia, să vadă cât e de bolnavă. Uneori, aş vrea să nu mai existe linişte ca să nu mai pot gândi fiindcă orice idee se naşte în minte mă îndepărtează de copilul din mine. Foto: Cheia, iulie 2018 © 

Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don...

Capitolul IV: ( În) Depărtarea  M-am izolat total în ultimele zile… nu am mai comunicat cu nimeni, nu am mai văzut pe nimeni, doar pentru a mă cufunda în tabloul pe care-l creez momentan. “Suflete tari, suflete moarte” îl voi numi. Culoarea e moale, transfigurată. Trasez dungi negre. Chin, luptă, vrajă. E ca o pădure întunecată cu o multitudine de capcane la tot pasul, aşteptând să-şi devoreze prada. Înaintez prin tablou călăuzit de lumina lunii şi proiectez undeva, în fundal, impresia că există o căsuţă. Poate e cea din “Kafka pe malul mării”… poate e acea iertare a păcatelor, purificarea supremă. Continui să trasez linii. Brusc, o foame teribilă mă izbeşte-n pântece. Au trecut două zile (şi nopţi) de când nu am mai gustat nimic în afară de cafea şi vin roşu. Las pensula din mână şi mă îndepărtez câţiva paşi. O durere ameţitoare de cap îmi străfulgeră tâmplele. “Trebuie să mănânc şi să fac o pauză. Mi-am supus corpul la prea mult chin…” Iau ce-mi cade prima dată în mână, ...

Era odată un copil. Îi plăcea să se joace pe întuneric. Azi-noapte, pipăia noaptea în căutarea ultimei piese dintr-un puzzle, dar tot ce găsea erau indicii goale ce-l purtau spre ceva indefinit. S-a speriat, a răsuflat indignat, a continuat să alerge în cerc până ce tălpile i-au prins aripi şi au aprins un foc în jurul lui. Degeaba încearcă acum să dezlege piesele de fum… e în zadar să încerci să mai evadezi din Tartar. Dincolo, l-a întrebat pe Zeul Suprem de ce nu l-a lăsat să termine când mai avea atât de puţin (iar el se credea atât de fericit), iar Zeul îi răspunde că orice creator trebuie să se odihnească. „Timpul există împotriva ta. Cine îl poate controla depăşeşte infinitul  cu eternitatea. Ţin minte cum cineva m-a oprit şi pe mine la un moment dat din a completa contemplarea lumii-templu ce tocmai o conturasem; nu am mai avut timp să le spun secretul, şi l-au luat singuri şi apoi au dat vina pe mine că nu i-am făcut fericiţi.” „Dar de ce mă iei acum, ...

Capitolul III:  E păcat să ucizi o pasăre cântătoare - Hei, amice, sunt puţin cam ocupat momentan. Vin eu direct la tine peste o oră, în regulă? Dacă şi soră-mea ar avea acelaşi mod tacit de a mă accepta ca şi vechiul meu prieten Atticus, totul ar căpăta o turnură mult mai veselă. Egoistul din mine îl ajută pe acest prolific arhitect în devenire să-şi termine schiţele (un artist ajută alt artist, nu?) pentru proiectul de licenţă. Din păcate, Angie, cu temperamentui ei coleric nu-şi face timp să asculte. O iubesc, dar tot mă torturează cu ieşirile ei ce par a prevesti o apocalipsă. Nu mai am rădăcini, plutesc. “Secretul în viaţă e să nu ceri nimic. Numai aşa poţi avea totul.” Nu ştiu cine a zis asta, probabil e vreo replică dintr-un film sau o piesă de teatru. Nu cer ca familia mea să-mi aştepte revenirea în cuib cu buchete de flori sau lacrimi vărsate exagerat. Cer doar răbdare, compasiune. Dar a cere nu-ţi aduce decât dezamăgiri… Garsoniera lui Atticus e modestă, minim...

Pornind de la ideea lui Octavian Paler legată de neo-barbarism, trebuie să îmi exprim părerea într-un mod public şi deloc ofensiv în legătură cu societatea în care trăiesc. Valorile se pierd deoarece nu mai investim în ele… şi de ce am investi în cultură când e mai uşor de manipulat o naţiune fără capacitatea de a discerne raţional? Am născut din noi, din această presupusă (post)modernitate, opusul a ceea ce voiam să fim: ideali, perfecţi, de neînvins. Am lăsat să crească în noi acest neo-barbar care, odată născut, nu a mai putut fi controlat nici măcar de propria şi involuntara sa mamă. Fugim de noi, dând vina pe alţii, când de fapt tot noi suntem vinovaţi pentru tot ce se întâmplă. Mă pot arăta cu degetul – sunt doar o voce (şi uneori nici atât) în umbra unei societăţi defragmentate şi individualiste. Nu aş spune că ne confruntăm cu un narcisism ce ne-ar putea înghiţi într-o clipită în vârtejul iluziilor autenticităţii fiindcă, apelez din nou la Paler, Narcis a fost doar un exponent...

Capitolul II: Dincolo de marea agitată se ascunde deşertul… Aştept de cel puţin o jumătate de oră în această cafenea-restaurant atât de ştearsă, cu un aer stătut pe care nu mi-l pot explica – nu există niciun client în afară de mine şi totuşi simt că mă sufoc.  Micile galaxii formate de laptele turnat în cana de cafea îmi fac privirea să alunece spre introspecţie. Singura pată de culoare sunt beculeţele roşii care pâlpâie agasant în jurul tejghelei. Muzica e absentă şi ea, doar doi chelneri fac glume undeva prin spate. Nu ştiu de ce Angie a propus să ne întâlnim tocmai aici, dar sper să apară cât mai repede cu toată exuberanţa ei pentru a mă scoate din starea mea de lup rănit.  Gândul îmi zboară spre ea, cea de acum câteva zile. M-a privit în timp ce strivea chiştocul sub talpa ei. Mi-a zâmbit (şi nu doar cu colţurile gurii, ci cu încreţituri în jurul ochilor, ceea ce face totul să fie autentic) şi s-a aşezat lângă mine cu o naturaleţe care m-a frapat. “Respiră. Un...