"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Insomnia gândurilor mă cuprinde lent, Mă-nvăluie cu un cânt dulce de-al ei. Dacă mă va vindeca de tine nu e cert, Până atunci, am un tratament cu flori de tei. Nu vreau să te-alung, nici să te păstrez Îmi este dor… mă goleşte şi mă seacă Niciun trup nu reuşesc să-l mai idolatrizez Îţi caut umbra stinsă a pielii în toţi; nu se mai atinge de mine, pleacă… Dar ştiu că nu eşti tu aceea care şi-a înfipt adânc acele iubirii în sângele meu Tu ai înţeles ideea: “Eu te am şi doar eu te vreu!” Am încercat să uit, să-mi înduplec somnul Amintirile revin şi iar revin… Îmi oblig ochii să se-nchidă, fac pe mortul Corpul mi se scutură de spasmele emoţiilor ce nu puţin ţin Sunt lungi ca nopţile caniculare de vară Începe să ţi se pară O veşnicie, O agonie, Un calvar imens străpuns de-acum în umeri Vid-interior… îţi provoacă amintirile în fragmentate ruperi Îţi induce somnul raţiunii Dar îi mai trezeşte şi pe unii din visarea sinucigaşă a morţii

Pe mine mă fascinează oamenii ! Cele mai evoluate mamifere… Într-o zi de 24 de ore, setată de alţi oameni, numiţi acum istorie, fiecare om are un program. Fie că dormim, ne trezim, mâncăm, bem o cafea, ne sărutăm copii pe frunte şi plecăm la serviciu, apoi rutina continuă; fie că nu dormim, ci ne petrecem nopţile în cluburi, înconjuraţi de droguri, băutură şi sex, apoi ne ia o zi ca să ne revenim şi s-o luăm de la capăt; fie că suntem singuri, plângem după o persoană dragă şi ne gândim la sinucidere; fie că avem case, maşini, femei de lux, tehnologie ultra-modernă, dar nu avem timp şi nici familie pentru a ne bucura de ele; fie că ne jucăm în parc, strigăm bunicii să ne mai aducă o jucărie ca pe urmă să plecăm acasă; fie că mergem la şcoală, înconjuraţi de prieteni care râd, însă avem impresia că ei râd de noi; fie că am fugit de-acasă, obosiţi de aceleaşi certuri în familie, de aceleaşi lipsuri şi avem nevoie de linişte, dar e prea multă linişte atunci când suntem singuri; fie că t

Am poftă să mă arunc în gol câteodată Să-mi reneg definiţia umană Şi totul, care se luptă să fie definit Am poftă să-mi creez o nouă identitate Poate mă voi metamorfoza în gri Cu toate acestea, rememorez curcubeele vitale Şi constat că niciunul nu poate fi gri… Am poftă să-mi mângâi sufletul; să-l învelesc în straturi blânde de-alinare Să-l sărut cu sfială pe o margine nedefinită Ca apoi să-i şoptesc dulce cât e de infinit!... Am poftă să muşc din mine pentru a-mi gusta gândurile Şi să-mi sărez după gust visele… Cineva pofticios aici? Nu-şi doreşte nimeni gustul sufletului să-l afle? … Atunci, rămâne ca eu să mă-nfrupt Din geniul sufletului propriu Şi din aroma iluminării culte… “poftă bună mie!”

În pădurea gri de brazi Te-am rătăcit cumplit O, vai! Sufletul meu, ce faci?! Cum oare te mai pot eu regăsi? Strig, iar glasul mi se duce în vale Se pierde printre ape stătătoare O pasăre străină fiinţei mele se înalţă Dintre vârfuri ascuţite de copaci Până la stâncile lipite ce-mbrăţişează muntele Mă caţăr pe fiecare pietricică din drum Alunec des prin fum, dar mă prind de munte Mirosul apei îngheţate îşi face loc Şi mă ridică! Ajung aproape de tine, sufletul meu! Te-ai ascuns în peştera timpului de-odinioară Te-ai asuns în întuneric, dar tu eşti lumină în calea mea Te ating cu alte mâini… Simt muntele, apa, cerul şi copacul Eşti una cu natura Eşti din nou al meu!

Aud cum se scurge,    -în fluctuaţii agasante- infinitul scurt al clipei. Îl aud cum sacadează din loc în loc,   -căutând un adăpost- de coşmarurile care vor să-l prade. Tristul, melancolicul, disperatul…îl ucid şi   -nici nu vor să-l asculte- Îi declară inutilitatea şi-l reneagă. O, vai! dar ei nu percep o idee simplistă   -oprindu-l, se opresc pe ei-  şi-şi îngroapă sufletele în timpul mort… Are un zâmbet suav acest infinit   -ne caută, ne cercetează dinamic- şi ne zâmbeşte dacă-l plasăm prin vise. Îmbrăţişaţi clipa, iar fericirea va fi protector peste voi; Ascultaţi clipa, iar infinitul va fi şi feerie şi adevăr în existenţă! Să nu râdeţi de cei prea sărmani în clipe… ei sunt coşmarul lumii, ei sunt povara milionarilor orbi care-şi irosesc clipele… Cum îi putem călăuzi prin infinitul mic al clipei? Cum? Le-aş da clipe din infinitul meu numai să simtă şi ei o clipă, dar s-o simtă!

Te aştept în valurile mării, Încă te aştept… Te aştept să-ţi ascult al tău glas: “Cât te-am aşteptat, iubito!”… Te aştept să mă săruţi pe suflet, Câte sărutări aştept… Te aştept cu dedicaţii de mii de zile şi de mii de nopţi, Dar cât să mai aştept? Simt că am aşteptat suficient, Aşteptarea dor-mi face… Dor de tine în aşteptare! Aşteptarea e prea grea de stăpânit Palpez pierderea ta din aşteptare Clipele în sine se pierd în aşteptare Doar eu încă te mai aştept! Mă cutremur la gândul că tu poate nu mă aştepţi, Ci-ţi trăieşti destinul fără a-l aştepta…-aşa, ca alţii- Iar eu tristă-n aşteptarea-mi Încă te aştept!...

Ca timbrul pe scrisoare mă lipesc de vise şi le-ncalec în zbor, până sus, lângă câteva stele Ca adresa pe scrisoare, scrisă-n colţ pară-mi-se, zbor înlănţuită de cuvinte şi mi-e greu să rămân cu ele… Ca scoica atinsă de spuma mării, mă arunc în valurile vieţii atât de amare Ca pescăruşul viteaz ce-n asfinţit se pierde, mă scufund şi eu în nocturnele dureri sinucigaşe… Ca sărutul iubitei pe obrazul ud de ploaie, mă preling către un orizont de nicăieri Ca mâinile împreunate şi amorurile declarate, mă preling încet în singurătate… Ca ţipătul animalului transformat în bestie, mă consider eternă în minciuna mea Ca muşcătura avidă a unui lup, mă consider centru în paralelismul meu cu Universul… Precum braţele dulci ale mamei când eşti prunc, mă zăresc cu-un viitor incert… Precum vântul mângâietor pe timp de toamnă, mă zăresc purtată de timp prin viaţă… Precum un scriitor care visează lent, mă simt a mea şi-a nimănui Precum o poezie lipsită

Sugem roşu pur din sângele nostru Îi dăm culoare iubirii Măturăm negrul afară din bocetele noastre Modelăm ţipătul durerii Nuanţăm viaţa din noi şi numai noi Naştem aşa emoţii simple Care se-mpresoară în vârtejuri de fiori şi-aduceri aminte Sau care se zbat prin vise şi caută o evadare Conturul cerului se-umple de mâini Cu pensule, creioane, foi şi acuarele agăţate de ele Se-mbulzesc a atinge pământul cel brun, spuma cea albicioasă, soarele cel galben, focul prea portocaliu, Se-mbulzesc în a le măzgăli inapţi pe toate Cu ale lor degete nimicitoare! Până şi viaţa se fereşte de aceşti mici dumnezei, Îşi cunoaşte sensul mai bine decât ei… Culorile ne colorează din alb, gri sau negru; Ne iau transparenţa de pe ochi şi ne-ndrumă Ţinându-ne de mână Ne opresc din colorat cerul, apa sau pământul Şi ne lasă să palpăm prin culori…fiinţa noastră, fiinţa vieţii… Cam astfel ne ungem multicolor şi trăim aşa cum ar trebui… iubind viaţa! 

Credit: Tumblr Culorile întunecă amorul pur Îi schimbă esenţa, îl uniformizează în multe părţi de luciu aromat, părţi nescrise de amorezaţi Trebuie să iubim monocrom Iubire în alb şi negru Iubire dulce, nestinsă în curcubeul vieţii neatinsă de vreo mână iscoditoare dup-un colţ de lumină Lumina dă culoare, ştim prea bine dar tot ea descompune albul… Cine i-a permis să-l sfărâme-n atâtea culori?! Mie-mi place albul simplu, cel virgin Acum e folosit în alcătuirea tuturor; nu-l mai recunosc, nu-mi mai aparţine! Totuşi, eu cred în dragostea albă; ea fiind una dintre cei doi îngeri Şi dragostea neagră; ascunsă în mizeria fiecăruia ascunsa în urmele de suflet şi plămădită din vise ucise timpuriu în societate; iar dragostea neagră se naşte doar când două suflete aflate în mizerie spiritual descoperă o dragoste pură, pe cea mai adevărată… Reuşesc s-o facă albă şi să iubească din inocenţa furată a oamenilor cu speranţă. Din neg

Lumină albă şi uşoară, ca o pană, să-mi fie patul tău. Să mă cufund în nefiinţa trupurilor noastre Să ne iubim înlănţuiţi de-o mână şi de-un gând Să cădem deodată în patima mistuitoare… Pătimim cu negru în adâncime Murdărim orizontul în infinitate Cercetăm aproape morţi după un centru Undeva, unde te poţi agăţa în margini fără să te rupi Palpităm concomitet într-o neştire nocturnă, Cum te strâng, lângă-mi trupul secătuit de-atâta amor, Animăm alte suflete pustii din noi Să ne-nvelească fiecare la câte-un pol. Polul e doar o distanţă a iubirii noastre Doi sunt prea puţini! Mărim, dilatăm şi coacem la foc rece dragostea, O modificăm orbeşte…apoi, se şterge singură, prosteşte… Parcus-a mile întregi, de-a zorii zilei se juca, noi, noi doi redevenim ce-am fost… nişte copii: unul explorator prolific de substanţă altul investigator de ludică romanţă Adunaţi, alungăm inutilitatea sentimentelor albastre, îngheţate Cu-un simplu: “Je

-Fii necunoscuta mea!, i-am zis -De ce să mă rezolvi tu? -Pentru că pot. Mă apropii de trupul ei cald…moale… -Şi dacă nu vreau, ce faci? -Găsesc cea de-a doua soluţie a ta. -Dar n-ai găsit-o nici pe prima! -De ce nu poţi fi simplă? -N-aş mai avea farmec de necunoscută, dragule. Dacă aş fi fost aşa de simplă, nici nu m-ai fi găsit vreodată. -Aşadar, recunoşti că te-am calculat o dată! -Într-adevăr, prima dată. Însă nu eram o problem pe-atunci… exagerezi, nu crezi? Buzele-mi o căutau printre cearceafuri mototolite de razele prime ale soarelui; îi căutau şi sărutau pielea ca pe un altar al dragostei… altarul meu -Acum mai exagerez? -Asta nu e o soluţie! -E o soluţie pentru mine… -La ce? -La iubire.

Sorb din viaţă c-o-nsetată poftă după moarte! Mă vreau din puritatea fricii să (mă) arăt Şi tu poţi avea aceeaşi soartă, ai grijă! Te-nghit cu totul, mă hrănesc din tine dacă trebuie! Adulmec razele de soare la miezul nopţii Luna mă aude, tu însă… nimic; cred că ai asurzit Abia dacă se-ncumetă vreo stea plăpândă să-mi indice O depărtare în zare, undeva aproape Misteriosul cerc solar apune… cine ştie ce va fi mâine?! Poate vreun pătrat sau eczemă de cuvinte de artişti…. Lipesc degetul de-un nor acvatic, Te ascult în fiinţă, îţi vorbesc în nemurire Hălăduiesc prin deşertul apei nesfârşite Ca să-ajung să luminez prin tine. Mă holbez ingrat la frumuseţea unui demon gol De undeva, din flăcări, ars pe suflet şi pe ochi Străluceşti şi tu, mă cauţi şi mă arzi şoptit În sfârşit, te văd mai bine! Zgârii ţipătul unui vechi-născut Te râcăi de pe oase, îţi arunc nemesetecată carnea Doamne!, cum se zbate omul în agonie Doar eu te mai pot salva de m

Păsările se alungă singure Strigătul lui Hades îmbie noaptea goală Natura se răscoală Ţipăt-n ţipăt buimac aievea în realităţi Ajungi să scrii în degete Să mergi în mâini Să vorbeşti pe spate Şi să faci dragoste în pustiu Amorul ţi-l îngropi în sărăcie După ce l-ai consumat pe frunze moarte Te jeleşti o oră, poate două Între timp, tu tot faci dragoste cu cerul, norii, munţii şi abstracţia peisajului din jur De ce ţi-e teamă? Te crezi zeu nemuritor Hades te mai strigă în pustiul nimicitor Urechea ta se-acoperă-n schimb De gunoaie; eşti preocupat să ţi le strângi Lipsit de sens şi golit de tine ai rămas Pustiit de gânduri şi făr’ de suflet Ai săvârşit prea mult amor cu viaţa Iar ea te-a-ngropat la rândul în pădure. Trist e să fii îndrăgostit de viaţă şi să mori cu ea, iubind-o…

Abia mă văd în oceanul eliberării -unde toţi ipocriţii se aruncă să se spele de păcate gri şi să-ndeplinească o poruncă grea de dus; … mulţi se scufundă… Porunca e despre fericire şi amor două idei sentimentale de bază, făr-ele mori Fericirea se găseşte în străfunduri, iar până la amor trebuie să te afunzi în oceanul infinit,… printre infiniţii “fericiţi”… Le vrei sau nu, treabă de interes strict personală; însă tu trebuie să-noţi pentru ele altfel nu te poţi elibera… şi devine din ce în ce mai letală …viaţa fără ele… Le-ai dobândit deja? Te-ai născut un fericit şi amorezat din amor propriu şi dulce? Perfect, eşti liber! Ce mai cauţi aici?! Du-te, descoperă, trăieşte, fericeşte nefericiţii prea fericiţi Dragostea te ţine ca să nu pici printre infiniţii disperaţi care se-neacă căutând speranţa eliberării… …şi visul nemuririi… Eu încă mă lupt, mă târşâi cu suflet cu tot prin curentul de nestăvilit al oamenilor prinşi Unii se

Culeg scoici de pe cerul grafic şi lacustru; Mă oglindesc în stele, iar Luna mi-e casă Visez cu urechile ciulite la ziua de ieri Şi-apoi mă rog la o lebădă, să-mi dea încă o secundă în amor Vreau să mă iubesc cu Soarele! Să-l aduc la pieptul meu fără să mă simtă Vreau să-i spun “Noapte bună!” zi de zi Şi să-l sărut atunci când se-nfioară Să-i scutur razele de praf timpuriu Să-i arăt unde să lumineze exact Călăuza Universului; am să-mi preschimb condiţia să-i urmez şi eu calea mi-ar plăcea să crească şi mai mare!... Tot să lumineze cu a lui albă putere oculară! Să-i orbească pe neştiutori Sau să-i încălzească pe cei dornici de lumină. L-aş îndruma să-şi aducă un frate sau o soră, Să fie cât mai multă lumină pe Pământ Ziua să nu înceteze, Visătorii să tot viseze, Iar lumina să lumineze! Soarele e prezent, lumină pentru toţi are… Soarele e Soarele meu personal, Dar ţi-l pot împrumuta. Dorinţa-l transformă în rază efemeră Visul-l preschi