"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

M-am blocat într-un Univers alternativ mănânc vise, zbor prin somn şi cred oamenii care-mi declară o iubire necondiţionată. Mi-am blocat organele printr-o crăpătură de stea un fascicul se-apropie de plămânii mei inspir amnezic fotoni de mii de ani-lumină … şi explodez! M-am blocat cu totul cinstit în gaura neagră milenară absoarbe timpul, mă imortalizează judec întunericul ca fiind lumină … şi expir! M-am deblocat printre oameni alienaţi lângă spitale şi morgi îmi fac veacul caut cheia Pandorei, însă speranţa a murit de prea mult timp… M-am deblocat de mine însumi şi-mi alerg trupul fără trup îmi culeg pielea şi dorinţele vanitoase şi oftez… M-am blocat în minunea facerii, iar magia m-a recompus în secunde Diavolul nu mai acceptă niciun pact cu mine; i-am cucerit focul mult prea repede… Credit: Tumblr

“Schimbarea vine din noi” … de câte ori nu am auzit aceleaşi vorbe de duh care se presupun că ar trebui să ne îndemne să producem o schimbare, măreaţă (să revoluţionăm lumea) ori infimă (să învăţăm să ne acceptăm aşa cum suntem) ? Prin ce se caracterizează până la urmă SCHIMBAREA ? Înainte de toate, vreau să vă prezint o poezie, “Nevoia de purificare”, după care ne apucăm să comentăm. “În numele a ce şi pentru cine Dogmaticii, cu chipuri de dulăi, Confiscă dreptul ce ne aparţine De-a-i despărţi pe toţi în buni şi răi Şi sting scânteia arderii divine? Noi nu suntem făcuţi din terenuri joase, Zvârlite-n dos de geambaş de birt, Mai bine-ar fi în pace să ne lase Cei care mintea şi-o conserve-n spirt Şi laşitatea şi-o conservă-n oase. Priviţi-l, chip făcut neomeneşte, Cu fălci paleolitice de blid, Analfabetul ce ne dăscăleşte Când sâsâie, ca şarpele perfid Şi degetele miros a cleşte. Nu-i de mirare că, prin mulţi ca dânsul, Noi am ajuns să suferi

Dintr-o cruntă nepăsare a sufletelor şterse prea devreme, Devine o evidentă apăsare a vieţii care-ncă se aşterne. Nu poţi schimba totul ca să ai numai zâmbete, Poţi lăsa deopotrivă potopul să preschimbe urletul surd în plânsete. Vor fi mulţi luaţi de val se vor rătăci pierduţi în ocean Puţini vor supravieţui pân-napoi la mal teferi şi însetaţi după un suflet-plan. Sufletul-plan e gândit precis dinaintea existenţei omenirii noastre, El caută standarde în Univers şi păstrează mostre. Particula de plan ce-năduşe visele şi sentimentele în aburi reci Acoperă acum un suflet ce se pretează numai la planuri seci. Credit: Tumblr

O păpădie surprinsa de mine (2015) Câte nopţi ale singurătăţii mai trebuie să-ndur de parcă îmi port povara anilor inexistenţi şi grei a păcatelor moştenite din veacuri Eu nu sunt decât o biată floare răsărită, leneş înmugurită, veşnic nemulţumită: “Vreau alte petale! Vreau alte culori!” Ce e greşit în compoziţia mea actuală? Oare eu sunt doar o copie imortală? Dacă m-aş schimba, cât m-aş îndepărta de mine! trupul plăpând de păpădie mi-l voi lăsa amintire să atace liber oceanul lumii, iar eu, eliberată!?... voi zbura fără să exist. Plasa azurie a descătuşării mă cheamă s-o străbat Mi-e frică de (ne)mărginirea ei şi ciocnirea bruscă cu-n orizont Pasăre nu-s, nici ca floare nu mai exist… Ce mă mai defineşte atunci? Mai sunt eu? Mi se revoltă sufletul cu tot cu sentimente Mă transform, redevin acel atom prin lume rătăcind  către natura pură şi mirosul apei însă… nu mai arăt a floare, Hidoşenia urâtului demo

Poveştile copilăriei încep întotdeauna cu: “A fost odată ca niciodată…” , după care personajele intră -n acţiune şi se bat cu zmei, cu balauri, căpcăuni pentru a salva un regat, o prinţesă ori chiar pe ei însâşi. Dar cum se numesc acele întâmplări rostite sub stelele de vară de bunicul tău, pe tărâmul unde şi tu, şi el aţi copilărit? Am să vă dau un indiciu… este o POVESTE DE VIAŢĂ ! În primul rând, nu am decât cuvinte de laudă pentru tataie al meu, care s-a zbătut să înfrunte în basmul lui tipicele impedimente ale existenţei umane, în special cea din mediul rural: sărăcia, lipsa educaţiei, inexistenţa unei relaţii apropiate între copil şi părinţi… Ceea ce a reuşit el, cu greu se obţine… s-a ridicat precum Jean Valjean (de nenumărate ori, fără să-şi piardă speranţa), şi-a creat identitatea de Făt-Frumos şi a pornit pe drumul său către glorie finală şi anume, o familie fericită care-l îmbrăţişează la fiecare revedere, dar, cu precădere, materializarea cuvântului “familie” îi adu

Fantasme mate în largul mării Chemări oarbe, tu nu vii Mă las purtat de val, mă-nec Un murmur lent pe buze, un cântec. Ecoul morţii mele ajunge la mal Îl primeşti din spume cu braţele deschise Râzi prosteşte şi dansezi lângă trupul Mort, vânat de-atâtea răni nestinse. Doar când deschid ochii pentru o ultimă oară, În sincron cu cea mai rătăcită vioară, Te albeşti şi te cutremuri în toată fiinţa ta Şi abia atunci te rogi şi tu pentru moartea (mea). Gâtlejul mi s-a sufocat de dragoste rănită În vise surde mi-am închistat amorul Te-am strigat agonizând c-o limbă pârjolită Tot ce-am vrut a fost să-mi înec dorul… Am căutat în albastrul incolor pacea-mi M-a găsit prima moartea-mi Te-ai veselit degeaba când ai crezut că ai scăpat de mine Ne vom revedea, chiar mâine…

Mă legăn amneziac Într-un volvox de cuvinte fade care mă-mproaşcă cu sulf universal Sunt păcălit , invoc aiurea  nu mai văd… nu mai râd. Mă legăn singur pe braţele-mi aspre de la vântul efemerităţii Îmi  prăbuşesc sufletul în gol de mii de ori creez şuruburi şi-nnebunesc în spume Mă arunc visător prin timp… Mă legăn odată cu vremea în pustiu mă teleportez ca să-mi împrăştii creierul, a mea ştiinţă inimă, organe, simţuri, nefiinţă Mă legăn pentru a muri (mai bine). Şi-atunci când mor nu pier cu-adevărat- Mă legăn cu moartea de mână ne înfăţişăm defectele şi totuşi râdem îmi găsesc mii de pete negre şi totuşi râd mai colorat însă, moartea e neagră din născare Numai un defect ea are…

Cred în puterea mistică de vindecare a sufletului prin ascultare. Omul şi urechile sale trebuie să asculte paşii pe care-i face prin propria lui existenţă; sunetul vocii sale. Omul este nevoit să-şi asculte respiraţia timorată ori apropierea genelor atunci când IDEEA apare, atunci când suflul îi este tăiat de o rază de creaţie. Urechile lui au nevoie să se purifice; să se aplece asupra picăturilor de ploaie, asupra zgomotului făcut de lupta furnicilor pentru hrană, vântul ce alene mângâie trecerea lui, păsările care-şi zbat triumfătoare aripile, greierii de dimineaţă cum se salute între ei… Urechea umană aude sângele pulsând, culege suntele din fiecare mişcare a vieţii: spălatul pe dinţi (aţi observant ce simfonie apare cu frecarea fiecărui dinte, ce apogeu atinge muzicalitatea prin gargară?!), introducerea unei parole (atât de melodios sună apăsarea de taste, de parcă ar fi clapele unui pian), claxoanele din aglomeraţie (se transformă-n trompete), ridicarea mâini şi implicit foşn