"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

     Voi începe prin a defini acest text ca fiind ceea ce nu este: o înşiruire banală de lecţii de viaţă născute din cele mai claustrante constrângeri pe care o tânără de 19 ani le poate simţi pe o perioadă îndelungată de timp. Nu am pregătirea necesară să vă ofer soluţii dacă vă confruntaţi cu stări dilematice similare, nu sunt nici psiholog, nici vreun antrenor personal abil, ci sunt o fată care a citit prea mult, o fată care se pierde uşor pe sine, un copil care de cele mai multe ori refuză să intre în lumea celor mari. Din păcate pentru mine, timpul nu stă. Panta rhei. Eu nu-mi pot aduce decât aminte cine am fost şi tot ce mi-a mai rămas palpabil şi cu un vag sens este arta pe care o nasc din prea plinul durerii mele interioare sau din prea fericirea ce nu mi se întâmplă atât de des.       Următoarele cuvinte pe care le veţi citi sunt reale. Îmi ard viscerele până la epuizare şi insomnii, mă furnică impulsuri creatoare de nestăvilit, iar ceea ce...

Durerea cea mai cumplită pe care o manifest deseori este lipsa de comunicare între oameni. Cu toate că nu sunt adepta conceptului de “a citi minţi” deoarece o consider o încălcare gravă a intimităţii, uneori această abilitate-minune ar putea salva relaţii, ar facilita exprimarea gândurilor unui timid ş.a.m.d. Fiecare dintre noi are dreptul la intimitate, iar aceasta se dobândeşte cu adevărat doar într-o singurătate absolută. Singurătatea este un lucru benefic, atât pentru spirit, cât şi pentru minte. Din cele mai mari dureri au luat naştere cele mai impresionante opere/capodopere – şi aici mă gândesc la exemplul de tărie al Fridei Kahlo şi la angoasa virulentă a Sylviei Plath. Ce deducem de aici? Artistul neînţeles se retrage în

I’ve become so unhappy that I’ve made my unhappiness a happy place. Fericirea vine din interior, la fel şi frumuseţea şi iubirea, dar şi ura, dispreţul, nemulţumirea… Suntem un ghem care adună sentimente peste sentimente sperând că putem atinge Nirvana în parcursul nostru către… Inspir-expir, inspir-expir mă simt, sunt respiraţie şi (mă) suflu către Înalt pentru a mă izola de biata realitate târâtoare pe sub ochi şi vene … muşcă în coşmaruri-tornadă şi mângâie cu ploaia cavoul din stern. Realitatea suntem noi – spune existenţialista din mine Ei sunt păpuşile noastre, noi suntem ai lor,

Tocmai ce s-a încheiat un an de lecturi îndrăzneţe şi extrem de captivante… Cu greu, am încercat să schiţez un top 10 al cărţilor pe care le-am divinizat în anul 2016… fie vorba între noi, oricare dintre ele ar putea (fără discuţii) să se afle pe locul I deoarece tehnica narativă, subiectul tratat inedit şi personajele m-au cucerit… Dacă nu le-aţi citit încă, acest articol vă poate motiva să începeţi anul cu aceste cărţi-monument. 1). Solenoid - o enciclopedie uman ă- 2). Plânsul lui Nietzsche - psiholigie combinata cu filosofie- 3). Eleganţa ariciului - tragedia vietii recompunsa si indepartata prin ochii unui copil- 4). Făcut pentru creaţie  - Biblia celor cretivi (adica eu)- 5). Fight Club - primul roman pe care l-am aruncat din mana in timpul lecturii deoarece personajul intrase mult prea adanc in mintea mea- 6). Eleanor & Park - una dintre cele mai frumoase povesti adolescentine de dragoste ...

Oricine compune un vers din când în când Dar când scriu eu… inspir literele, mestec silabele, cuget îndelung la metafore le aranjez pe degete să rimeze. Le-nşir printre cartilaje precum o aţă neîntreruptă de bruiajul zilei ori al nopţii le visez, le vizionez cum se agaţă de mine şi mă sfâşie refuză să-mi destupe mintea până când nu le transpun… Mă gâdilă textual cu litere de mătase până şi pe unghiile roase de timp când mi se-nfig în degete precum acele este semnalul de a atinge foaia cu pixul… să scriu…

Abia atunci am să percep - când luminile se sting – adevărul Universului, răspunsul omului la deloc simpla întrebare: “Cine sunt?” Abia atunci am să înţeleg - când luminile se-aprind – ce componente are omul, câte suflete sunt pe Pământ şi câte vieţi trăieşte omul? Abia acum voi descifra - când luminile nu mai există – Dihotomizarea omenească dintre trup şi minte dintre simplu şi adevăr dintre sadism şi iluzie dintre lumini aprinse şi stele căzătoare dintre sufletele de-acum şi clipa ce-a fost … dintre noi… şi Univers. Aştept enigma să se desfacă înaintea mea, să calc peste ca pe o mătase sângerie O himeră să-şi deschidă aripile numai mie şi să mă îndemne să zburăm… departe. Prin Universul ireal, de la apus la scufundări să călătorim doar noi prin haosul minimalist Devenim chiar noi un haos Ne aruncăm printre abisurile timpurii. Călătoria s-a sfârşit atunci când luminile se-aprind, iar eu mă întreb serios “Ce est...

De ce sunt cei mai mulţi oameni atât de stresaţi în legătură cu viitorul? Un posibil răspuns ar fi că îi sperie neprevăzutul, ceea ce se ascunde şi aşteaptă să fie descoperit în necunoscutul zilei de mâine… dar, întrebarea mea rămâne… de ce? Am să o iau practic, aleg calea directă în cele ce urmează. Într-adevăr, oamenii se pierd când vine vorba să discute despre viitor, folosesc clişee precum: “Nu ştiu ce voi face mâine” ori “De ce să ne gândim la ceva ce nici măcar nu s-a întâmplat? Haide să trăim mai întâi ziua de azi.”, iar eu nu pot să-i aprob. Să vă dau motivele:     Creierul uman nu percepe  prezentul , ci neuronii procesează informaţia cu câteva zecimi de secundă în urmă faţă de ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru (neuronii au nevoie de timp pentru a distribui toată avalanşa de imagini, mirosuri, zgomote… care se petrec simultan, însă este o întârziere infimă pe care nu o percepem). Cu alte cuvinte, ne minţim atunci când vrem să ...

Te-nfăşor într-o panglică de culoare roşie Las până şi Soarele să te mângâie Textura de mătase, strălucire argintie te-nvineţeşti de la atâta dragoste! Te leg de-o buturugă de când lumea; Mesteacănul străfulgerat de dragoste, acum devenit stea… Strâns, imposibil de eliberat, suflete reavăn Te zbaţi agonic, te pătrunde zbuciumul: “Libertate!” murmuri… Chiar n-am de unde să-ţi fac rost Holbează-te-n jur, numai patetic şi anost ţi-am dezlegat trupul, sufletul ţi-e fluture panglica începe să ne usture… Ce pot face eu pentru fericire? -un biet atom pierdut- Ce pot face eu pentru tine? -un biet om pierdut- Îmi scriu doleanţele… pe-un paşaport condoleanţe mie… ţie… nouă, vouă. Credit: Tumblr

Am idee de un vis! Vreau să-l fac adevărat; Am idee de o realitate! Vreau s-o transform în vis. Cine vrea un vis al realităţii Sau Cine vrea o realitate plină de vise? Două cuvinte simple, opuse în context totuşi definesc fericirea umană Două cuvinte ca o parabola parabolizate la infinit, mărginite în tâlc, insuflate de minţi omeneşti… Visul realităţii e de-acum un adevăr gol făr’ pic de imaginaţie, iar născut din cugetul persoanei nu înseamnă decât nulitate. Realitatea visurilor se pierde ca o nebuloasă Cu toţii avem vise, cu toţii visăm Însă nu mulţi îşi manipulează visele… În realitate!... le aruncă într-o mulţime vidă de alte vise consumate…

Credit: Tumblr Strada verde din copaci Şi albastră de pe cer Ajunge până pe pământ Şi se colorează în vânt Se-ndoaie peste munţi Şi scuipă venin dintr-un caduceu Se transformă-n cap de leu Caută irişi vorbitori, deloc nepăsători Culege muţenia viselor Împrăştie smerenia clipelor Îi cresc picioare cu roţi Infinită, cât ar fi, nu deţine suficient trai pentru toţi… Oamenii o calcă apăsat mai mereu O scuipă sau se spovedesc pe ritmul unei picături Unii-şi măzgălesc păcatele cele mai negre cu o cretă Şi-ngenunchează pe strada verde, închinând memorii Pe cea albastră nu se mai încumetă nimeni să păşească… E prea sus şi insuficient marcată Te poţi prăbuşi în gol Sau să rămâi gol în profunzime… Unii şi-au asfaltat propria stradă Şi-şi urmează singuri calea Alţii au rămas orbi şi nemişcaţi Şi nu mai calcă nicio stradă Cum e mai bine? Să-ţi alegi o stradă ca-un bulevard, Aglomerată, prăfuită şi îndoctrinată? Sau vrei să capeţi st...

Credit: Tumblr Mi-e frică de trecut şi de tot ce a fost odată… Mi-e frică de prezent şi de tot ce se repetă încă o dată... Mi-e frică de viitor şi de tot ce nu va mai exista a doua oară. Mi-e frică de timp, c-o viteză necontrolată pe deplin, cum trece Mi-e frică de spaţiu, un amalgam între tot ce există şi nu este, cum se măreşte Mi-e frică de eliberare de tot ce e spaţiu-n juru-mi şi timp concret Mi-e frică de mine… Mi-e frică să urlu în simfonii animalice Mi-e frică să plâng sincer din agonie Mi-e frică să lovesc soarta cu visele-mi! Mi-e frică de a fi eu atunci când nu sunt Mi-e frică de a-mi fi frică Mi-e frică să mă predau în faţa ei… şi a mea! Mi-e frică de străfulgerarea irisului meu Şi de zâmbetul oglindit de suflet Mi-e frică de simţire Mi-e frică să mă pierd! Mi-e frică să am curaj Mi-e atât de frică să trăiesc; mai mult decât de moarte…

- Pleacă! Să nu te mai văd! Nu mă poţi iubi aşa cum vreau eu! - De iubit, te iubesc, dar în felul meu. Nu mă judeca chiar atât de aspru, draga mea. Eu te iubesc fără să mi-o spui tu. - Dar nu o faci bine! - Şi cum e bine? Arată-mi! - Să-mi spui că sunt frumoasă, de exemplu. - Ţi-aş putea spune asta de o mie de ori, dar tot n-ai vedea ce văd eu… - Şi ce vezi tu? - Pielea şi mirosul părului tău plutind în aer dimineaţa după un duş fierbinte, cum îţi împreunezi degetele cu ale mele, buzele tale sărutându-mi spatele gol, ochii arzători care mereu sunt în căutare de răspunsuri, dar, mai ales, frumuseţea ta de zi cu zi atunci când nu-ţi doreşti să fi frumoasă. - Minciuni! Nu crezi în ele, sunt numai minciuni! - Ai dreptate! Nu cred în ele,… dar cred în tine. Cred că te iubesc! - Crezi? Cum poţi spune asta?! - A crede este un verb cu o enormitate puternică a sensului. Tu crezi în mine când îţi spun că te iubesc? - Cred. - Vezi?! Câte înţelesuri ascunse are acesta… Ş...