"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

Ce s-ar întâmpla dacă ne-am fi imaginat întreaga noastră existenţă? Dacă noi, oamenii prezentului, trăim de fapt în visul altcuiva? Dacă tot ce ne înconjoară este doar plăsmuirea unei alte minţi, altfel decât cea pe care o cunoaştem şi pe care o vom denumi general creier ? O minte capabilă să controleze miliarde de fiinţe, fiecare cu destinul său individual, cu o înfăţişare diferită şi cu ambiţii fie ciudate, irealizabile ori nebuneşti? Acest control este atât de bine prelucrat încât suntem îndoctrinaţi să credem că deţinem monopolul tuturor clipelor, oamenilor, obiectelor care ne compun vieţile noastre, când noi nu suntem formaţi decât din imaginaţie… pură imaginaţie! Credit: Tumblr Această teorie este deja prezentă în minţile câtorva oameni de ştiinţă şi a încercat să prindă contur şi-n nucleul ideilor mele asupra existenţei umane. Bineînţeles că la început nu am dat crezare acestor vorbe bizare, însă, cu timpul, am analizat posibilităţile şi am îndreptat punctele s

Rabih Alameddine: “Femeia de hârtie” Am în faţa mea o carte-fenomen, un roman al suferinţei cauzate de cuvintele prea adânci, acele cuvinte care sfâşie filă cu filă câte o particulă din infinitul  sufletesc, ca apoi, la sfârşit, să nu mai rămâi decât o… hârtie. Romanul acestei scriitoare geniale, pe lângă faptul că are un stil aparte, presărat cu umor cinic şi referinţe din cât mai multe opere celebre care umplu paginile precum o enciclopedie, a devenit un manifest al generaţiei mutilate de războaie. Frica, teroarea viitorului care poate aduce moarte atâtor inocenţi este descrisă într-un mod aparte, care te înfioară gândindu-te la cât de fascinant se discută despre problema războiului în relaţie cu generalul, apoi cu individul (exemplu, paginile 99-102, Aaliya se aruncă în vâltoarea unei remarci asupra destinului tragic al unei femei ucise: “Nici unul dintre noi nu ştie cum să se împace cu natura aleatorie a suferinţei. Eu am fost norocoasă. Ştiam că nu mi s-ar putea înt

Credit: Tumblr Strada verde din copaci Şi albastră de pe cer Ajunge până pe pământ Şi se colorează în vânt Se-ndoaie peste munţi Şi scuipă venin dintr-un caduceu Se transformă-n cap de leu Caută irişi vorbitori, deloc nepăsători Culege muţenia viselor Împrăştie smerenia clipelor Îi cresc picioare cu roţi Infinită, cât ar fi, nu deţine suficient trai pentru toţi… Oamenii o calcă apăsat mai mereu O scuipă sau se spovedesc pe ritmul unei picături Unii-şi măzgălesc păcatele cele mai negre cu o cretă Şi-ngenunchează pe strada verde, închinând memorii Pe cea albastră nu se mai încumetă nimeni să păşească… E prea sus şi insuficient marcată Te poţi prăbuşi în gol Sau să rămâi gol în profunzime… Unii şi-au asfaltat propria stradă Şi-şi urmează singuri calea Alţii au rămas orbi şi nemişcaţi Şi nu mai calcă nicio stradă Cum e mai bine? Să-ţi alegi o stradă ca-un bulevard, Aglomerată, prăfuită şi îndoctrinată? Sau vrei să capeţi st

Îmi place a privi înăuntru… Ador să-mi imaginez un alt interior Îmi doresc a pătrunde, să modific acel decor Să-l subliniez şi să-l anim. E atât de dificil a intra, Bariere infim de dure se luptă contra… Există posibilitatea de a pierde, Dar eu vreau a privi înăuntru să pot! A se cuvine mi se pare mie, A trece pragul însă nu pot, Mă zbat, mă lupt, mă rănesc, dar tot am să reuşesc Fiindcă a privi înăuntru e ce-mi doresc. Curiozitatea defineşte orice fiinţă care are ca unic scop dorinţa de cunoaştere a absolutului. Această curiozitate, uneori satisfăcută, alteori unealta care duce la aflarea adevărului crud, devine un instrument de tortură pentru cei mai mulţi dintre noi. Odată ce ai aflat o picătură dintr-un ocean, vei vrea automat să pătrunzi în apă cât mai adânc cu putinţă… pentru ce? Omul a fost creat din gând şi sentiment, însă felul în care alegem să le lăsăm să ne marcheze existenţa va fi în final definitoriu pentru liniştea noastră. Nu dege

Credit: Tumblr Mi-e frică de trecut şi de tot ce a fost odată… Mi-e frică de prezent şi de tot ce se repetă încă o dată... Mi-e frică de viitor şi de tot ce nu va mai exista a doua oară. Mi-e frică de timp, c-o viteză necontrolată pe deplin, cum trece Mi-e frică de spaţiu, un amalgam între tot ce există şi nu este, cum se măreşte Mi-e frică de eliberare de tot ce e spaţiu-n juru-mi şi timp concret Mi-e frică de mine… Mi-e frică să urlu în simfonii animalice Mi-e frică să plâng sincer din agonie Mi-e frică să lovesc soarta cu visele-mi! Mi-e frică de a fi eu atunci când nu sunt Mi-e frică de a-mi fi frică Mi-e frică să mă predau în faţa ei… şi a mea! Mi-e frică de străfulgerarea irisului meu Şi de zâmbetul oglindit de suflet Mi-e frică de simţire Mi-e frică să mă pierd! Mi-e frică să am curaj Mi-e atât de frică să trăiesc; mai mult decât de moarte…

Răsunetul tragediei din gol porneşte Amestecat cu acele reci  dâre insipide  ce lacom se preling pe chip Şi cu gust de pelin pe buze Răsare din noapte şi apune ca o stea Se teleportează prin odiseea timpului şi a spaţiului, fără vreo destinaţie… Tragedia e tragică în felul ei, Comică rămâne în al nostru, Banală în general. Tragedia morţii timpurii, Aruncat de pe o stâncă Unde gelozia tronează ca o ceaţă aspră, Un iubit îşi găseşte tragicul sfârşit În golul muntelui, Pe chipul lui sunt diamante usturătoare… A murit iubind-o şi cu ea în amintire, Iar pe buze avea o rămăşiţă de gust dulce, de-amor. Înainte de final…rugăciunea-i se încheie cu Un cuvânt despre iubită: “Adio!”. Ne luăm adio de la prea multe lucruri… renunţăm la vise fiindcă devin precum cerul pe umerii zeului Atlas, ne aruncăm pe noi în nimic pentru a satisfice oameni trecători, ne abandonăm principiile deoarece nu echivalează cu raţiunea populară, ne distrugem valorile fiindcă

Renunţ la visare precum renunţ la zbor Un nou-născut care visează şi speră ca măcar o dată să-şi înalţe aripile spre cer să culeagă stele, să se gâdile cu norii, să miroasă alte planete… alte vieţi. Precum un copil c-o unică dorinţă de cunoaştere deschide ochii complet întâia oară, iar gura-i devine cerc, “Ce brutală este existenţa!” nu-l lasă nici să urce, nici să coboare pe scara infinitului universal. Aşa se pierd visele aşa nu se mai îmbină alte şi alte trepte aşa copilul creşte aşa copilul nu mai vede… aşa copilul nu mai este! Renunţ la cuvinte precum renunţ la simţuri Un om mutilat de regalitatea unui Dumnezeu raţionat de atenţie, lipsit de-o dragoste umană Un nevăzător care nu mai aude nici muţenia şchiopilor Un om rătăcit printre zile, căutând alinarea-n nemuritoarea noapte… Măcar el visează, percepe totul…într-un alt fel… aşa se recuperează visele aşa se mai clădeşte-ncă o scară seculară aşa copilul renaşte,, aşa copilul c

O îngrop în o mie de vise despre noi,… noi, cei doi îndrăgostiţi, veşnici şi nedespărţiţi noi, cei stăpâni peste o lume colorată-n iubire şi cu-n singur nume: NOI!... O înfăşor în frigurile eternităţii mi se-ndepărtează uşor; un pas, apoi sute dragostea ei devine chipul fragilităţii iar sărutările mi se-ntorc, mute se abandonează groazei şi se-avântă-n disperare nu mă aude: “Dragostea, moarte n-are!”… O dezvelesc de ceea ce-am fost şi o las (să) vie-n amintiri Să mai iubesc din nou? Cu ce rost? Precum demonul şi îngerul sunt miri Am adorat-o, mi-am imaginat-o îngerul meu, visul meu, demon scos din trupul meu însă ea nu era decât un Dumnezeu… pregătit să-mi închidă rana să săvârşească ritualul purificării de a-mi alina durerea şi de a o preschimba-n Raiul unui îndrăgostit…

Gillian Flynn: “Fata dispărută” Personajul Amy este, într-adevăr, unul care are ca trăsătură dominantă de caracter manipularea, însă nu se încadrează perfect în orice tipar. Nebunia ei obsesivă ajunge până în pragul în care-şi înscenează propria dispariţie numai pentru a-şi pedepsi soţul incapabil să o iubească dincolo de orice fel de mască, stereotip, situaţie materială/socială (toate acestea fiind din perspectiva ei). Nu am să dezbat cartea fiindcă puteţi citi nenumărate critici pe internet; eu îmi doresc să ating latura scriituri şi a felului prin care acţiunea ajunge în subconştientul cititorului. Ceea ce citiţi este strict părerea mea, felul în care am perceput cartea şi mesajul ei, mai mult sau mai puţin ascuns. Trebuie să admir felul atât de complicat şi atât de bine analizat în care scriitoarea a răsucit personajele, devenind astfel ea însăşi un păpuşar instruit (asociere cu marionetele primate cadou de către Nick) şi extrem de intuitiv. A controlat acţiunea înc