"One must still have chaos in oneself to be able to give birth to a dancing star."

“A fost odată ca niciodată… o zână pe nume Daiana.  Această zână era tare nefericită în sinea ei, dar atunci când zbura prin regat, se prefăcea că este cea mai veselă fiinţă din câte au existat vreodată. Într-o zi, cum se plimba ea printre căsuţele aşezate-n copaci, Daiana a întâlnit un fluture: - Ce cauţi tu aici, în regatul zânelor?, a întrebat Daiana mirată. - M-am rătăcit… nu ştiu unde îmi sunt părinţii, nici fraţii de zbor nu-i mai găsesc… sunt singur şi pierdut, s-a plâns fluturele. Atunci, Daiana s-a apropiat de fluturele oropsit şi a început să-i mângâie aripile cu praf magic. Deodată, culorile au prins viaţă, iar fluturele s-a scuturat vesel de povara gândurilor şi s-a avânt în văzduh. - Stai, stai, a ţipat zâna după el, însă era prea târziu… fluturele plecase la familia lui. Posomorâtă, s-a întors în regat şi îşi dorea să-şi distragă mintea de la tristetea ce-o cuprindea… nimeni nu vorbea cu ea, putea să spună despre sine că este invizibilă faţă de ceilalţi

Abia atunci am să percep - când luminile se sting – adevărul Universului, răspunsul omului la deloc simpla întrebare: “Cine sunt?” Abia atunci am să înţeleg - când luminile se-aprind – ce componente are omul, câte suflete sunt pe Pământ şi câte vieţi trăieşte omul? Abia acum voi descifra - când luminile nu mai există – Dihotomizarea omenească dintre trup şi minte dintre simplu şi adevăr dintre sadism şi iluzie dintre lumini aprinse şi stele căzătoare dintre sufletele de-acum şi clipa ce-a fost … dintre noi… şi Univers. Aştept enigma să se desfacă înaintea mea, să calc peste ca pe o mătase sângerie O himeră să-şi deschidă aripile numai mie şi să mă îndemne să zburăm… departe. Prin Universul ireal, de la apus la scufundări să călătorim doar noi prin haosul minimalist Devenim chiar noi un haos Ne aruncăm printre abisurile timpurii. Călătoria s-a sfârşit atunci când luminile se-aprind, iar eu mă întreb serios “Ce est

Datorită ei am început să-mi doresc să fiu mai bună. Va rămâne pentru mine un exemplu de perseverenţă-n căutarea frumosului chiar şi în cele mai mici aspecte ale existenţei umane. Are un temperament ieşit din comun, se bucură precum un copil mic dacă se-ntâlneşte cu o floare ori cu o rază de soare. Exuberantă, mereu în mişcare, mereu aproape de oameni… După atâţia ani, Giulia încă stă la câteva blocuri distanţă de mine. Uneori mai trec prin zona aceasta şi rememorez momentele petrecute împreună… Tocmai când voiam să formez numărul la interfon, cineva iese în viteză şi se opreşte în mijlocul străzii. Nici nu mă deranjez să privesc în aceea direcţie, dar acea persoană mă strigă: - Ana! Ce bine că ai ajuns mai devreme. A apărut o urgenţă, trebuie să merg până la… nu vrei mai bine să-ţi explic în maşină? - Ăă… Sigur. Giulia conduce, iar eu îmi scot carneţelul şi pixul din buzunar pentru a-mi nota răspunsurile ei. - Unde mergem? - Ai să vezi… - Sper că nu s-a întâ

Cu grijă, ţi-am depărtat braţele ochii i-am lăsat liberi… Precum o păpuşă-n miniatură te ridic în aer şi-ncep a mă juca cu tine. Ceramică-n obraji, sfoară-n păr te-am turnat din vise direct într-un mulaj al perfecţiunii… Dar, vai!, te-ai spart când te-am atins a doua oară ai refuzat să mai fi, ai refuzat să mai fi perfectă şi-ai preluat controlul asupra viselor, bucată cu bucată, anihilând tipare şi stereotipuri, anihilând încă un suflet… Păpuşa mea de porţelan renaşte în fiecare noapte Se toarnă în mine, singură Eu sunt perfecţiunea ei… dar, la rându-mi, mă sparg…

Fum, ceaţă, zgomot… nu văd niciun om, nu aud decât bruiaje. Agitaţie, mişcări lascive, vulgare, cineva mă-mpinge şi mă dezechilibrez. Cred că alunec pe o porţiune unde s-a vârsat băutură, fiindcă adidaşii îmi fug în direcţii diferite. Obosesc de la prea multă aglomerare de suflete, dar tot trebuie să înaintez cumva. Îmi verific ceasul, calculez cam cât ar mai trebui să dureze acea “muzică” (o combinaţie între rap, house şi death metal) şi sper că voi găsi până atunci un loc izolat şi ferit de nebunia din jurul meu. O chelneriţă mă abordează, dar o refuz politicos, invocând pretextul că: “Aştept pe cineva”. Se scurge o oră… mă cuprinde somnul (este ora 1 noaptea), dar am promis că voi fi aici după ce concertul se termină… nu pot pleca tocmai acum, când mai este atât de puţin. Refuz să mai privesc oroarea care se manifestă pe scenă şi-mi sprijin fruntea de masa la care am reuşit să mă aşez într-un final. Posibil să fi aţipit deoarece, atunci când apare un tip să mă întrebe cum m

Îmi place negrul fiindcă-l pot privi şi colora după bunul plac al unei lumi prea transparente… Simt cum se scorojeşte înăuntrul meu amorul… ochiul nu mai clipeşte, viaţa nu mai respiră, trupul nu mai palpită-n unison cu melodia lumii de oglindă. Zăresc un om care mă priveşte insistent din străfundurile unui desen, îl fixez la rându-mi Răsuflu uşurată când descopăr - sunt doar eu, în oglinda lumii. Nu mai am cu ce cânta notele au căpătat lumină Uite cum zboară, particule de culoare Priveşte-mă cum stau aici, într-un întuneric absurd al gândurilor mele. E deja prea târziu să mai urmăresc cum respiră oamenii în fiecare zi, am devenit cenuşă, mă împrăştie vântul peste trupurile lor alergice la orice zâmbet, mă alungă iritaţi, mă scuipă. Negrul a pus stăpânire peste mine, doar peste mine, îmi caut perechea… e prea târziu. Râcâi ce-a mai rămas dinăuntrul meu, dar… e posibil?! Sparg negura ce mă-nconjoară şi zăresc o rază.