Suflet de poet

Supoziţii se fac la amiază –
temerarul dinte se zgâlţâie pe cimentul aurit
nu sunt decât eu şi-o bicicletă
pe un drum de ţară pustiu.

Străbat amintiri şi-mi închid nările
Nu vreau să respir ceea ce se-ascunde-n prezent
voi fi liberă precum norul călător
voi detaşa lumina de oameni.

Mă-nalţ printre coline purpurii
copilăria mi s-a stins aici, a murit devreme
cu prima privire aruncată-n vâltoarea
de suflete tari şi absurde
“Eu nu vreau să mă fac mare!”
însă viaţa ţi-a luat-o înainte
nu o mai poţi cuprinde
şi degeaba explodezi când îţi prinzi
piciorul între spiţe –
ea e departe, nu te aşteaptă…
Însângerată te ridici
cu o ultimă suflare strigi:

“Eu nu mă fac mai mare de-atât!”
şi-apoi vine şi te striveşte
te lasă să te abandonezi
în mişcarea circulară (acum spartă)
//
Eşti un biet trecător
ce pedalează către nicăieri
(dacă nimicul e ceva, totuşi,
în ce se cuprinde el?)
te-avânţi printre fire de iarbă şi
picioare de brotăcei diformi
spulberi păpădii în pasul tău
Nu remarci cum te-afunzi
în pâmăntul –muritor şi el –
ci crezi că ai oprit timpul;
/ O, Tu, biet Atlas fără povară
te scufunzi în nemurirea tribală
a nimicului constructor
de vise molcome şi oameni – inexistenţi.
Bine ai venit în lumea mea,
biet trup fără sânge,
ultima ta suflare
îmi hrăneşte egoul nesătul
şi-ţi oferă o flăcără pâlpâitoare
într-un ocean de marmură.
Eşti singura care şi- creat propriul iad
sperând că viaţa are sens,

//

iar tu - suflet de poet.