Postări

Creaţia zilei. Citeşte şi tu!

ceva în care n-am crezut vreodată.

Imagine
Coborând scara în spirală am crezut că voi ajunge la tine, dar se pare că mă învârt fără oprire în jurul axei proprii.
Nu pot ieşi din mişcarea mea fiindcă ar însemna să nu mai fiu decât alt-cineva care coboară, dar nu Eu.
Oare a reuşit cineva să se întoarcă? A văzut cineva ce ascunzi acolo, jos şi s-a speriat atât de tare încât duhul i-a zburat liber înapoi la mine?
Nu ştiu ce e mai dureros pentru o fiinţă care caută certitudini: faptul că nu ştiu care-mi este întrebarea sau faptul că nu ştiu cine eşti acum, dar ştiu ce vei fi dacă nu voi reuşi să cobor …


Contemplare.

Imagine
Voi începe prin a defini acest text ca fiind ceea ce nu este: o înşiruire banală de lecţii de viaţă născute din cele mai claustrante constrângeri pe care o tânără de 19 ani le poate simţi pe o perioadă îndelungată de timp. Nu am pregătirea necesară să vă ofer soluţii dacă vă confruntaţi cu stări dilematice similare, nu sunt nici psiholog, nici vreun antrenor personal abil, ci sunt o fată care a citit prea mult, o fată care se pierde uşor pe sine, un copil care de cele mai multe ori refuză să intre în lumea celor mari. Din păcate pentru mine, timpul nu stă. Panta rhei. Eu nu-mi pot aduce decât aminte cine am fost şi tot ce mi-a mai rămas palpabil şi cu un vag sens este arta pe care o nasc din prea plinul durerii mele interioare sau din prea fericirea ce nu mi se întâmplă atât de des.       Următoarele cuvinte pe care le veţi citi sunt reale. Îmi ard viscerele până la epuizare şi insomnii, mă furnică impulsuri creatoare de nestăvilit, iar ceea ce reprezint ca individ nu reflectă nic…

În numele Universului. (5)

Imagine
Cap. 5: Ciclicitatea unui fatum
Printre pleoapele strivite de leşin mijesc privirea şi încerc să detectez ceva familiar în această nebuloasă care mă apasă. Nimic nu se mai leagă de nimic. Ea. Frig. Eu. Forţat. Planeta lor. Pulbere. Simbioaza dintre teamă şi oniric se prelinge vertiginos dinspre simţuri înspre conştiinţă. Aş vrea ca cineva să vorbească cu mine. Aş vrea ca cineva să-mi slăbească legăturile cu care sunt ţinţuit de un scaun pe care nici cu cea mai stoică concentrare nu-l pot încălzi. Ca şi cum… ca şi cum focul meu interior s-a erodat. Oare aşa te simţi când eşti înşelat în aşteptări? Sau când te resemnezi?
- Pascal. Pascal! Trezeşte-te! - … - PASCAL! - Ce? - E timpul.
Sunt adus la ea, dar încă nu pot fi lucid mai mult de treizeci de secunde. Întregul meu corp urlă, dar nu mai am forţa necesară pentru a-l extrage din acest coşmar.  O privesc apatic, cu indiferenţă aş putea spune. Cum stă cu rochia ei albă pe acel tron transparent, atât de impunătoare şi de… de… frumoasă. Dar nu tr…

Pseudo-tratat onomastic

Imagine
Gândurile poznaşe erup dintr-un prea plin,
dar nu sunt decât o amăgire imaginară
a conştiinţei ce se macină pe sine
printr-o entropie de iluzii.

Acestea zboară năstruşnic primprejur
demolând certitudinile aberante
mă agasează până şi nocturn,
dar le alung ca pe nişte amărâte de fantasme
neconcordante cu războiul meu intern.

Închid ochii şi-mi imaginez iubire
îmi imaginez cum eu sunt iubire 
şi nu am cum să fiu ponegrită-n eter
de orice altceva ce nu e iubire.

Abia atunci… abia atunci, gândurile nătângi
din plângeri de îngeri căzute
devin un cristalin apus de glas
ce-mi şopteşte anemic: “Ai reuşit”;
m-am eliberat de Ei
fiindcă m-am găsit pe mine.

Unde m-am găsit pe mine?
În miezul inimii, în cea mai absurdă peşteră –
unde cerul e pământul, apa e arzătorul soare,
iar singura lumină de care mă pot agăţa înspre salvare
este cea a amintirilor senzoriale.
Aici s-a născut o idee, o simplă înşiruire de 
semne cu sens. 
Eu. Nu. Sunt. Numele. Meu.
Eu nu sunt numele meu,
ci sunt ceea ce scriu, vorbesc, gândesc
şi ce aleg să…

Împletire de senzaţii

Imagine
Sunetul mi se prelinge din ureche precum o undă marină sugrumată de furtuna norilor care gem în noapte de o prea tristă singurătate.
O disperare lăuntrică se naşte-n mine – încercare chinuită de readucere-n sine; degetele mi se-ncolăcesc peste firul roşu de telefon capătând forme muzicale cu un ton afon Cunosc clişeul deznodământului… am pierdut orice contact cu lumea invizibilă.
Ochii se strepezesc, dinţii îmi adorm şi cad nasul se astupă şi mi se mută-n cap instant. Dacă m-aş privi acum în oglindă, aş vedea doar un geamăn mutilat cu o voinţă străpungătoare de a-şi îndeplini ultima dorinţă – secvenţa figurii mele anterioare mi s-a întipărit adânc, dar nu mai am raţiune să judec şi nici suflet să fiu… Atunci… cu ce pot scrie (şi despre ce) dacă nu mai îmi acord senzaţii?
Nepremeditat, natura mă primeşte într-ale ei viscere reavene Umezeala ceţii coboară mistic şi mă-mpresoară Sunt un biet pui golaş ce-şi caută o mamă. Corporalitatea îngreunează, renunţ şi devin atom hălăduiesc viciat prin traseul de purifi…

În numele Universului. (4)

Imagine
Cap. 4 – Anatomie antonimică
(Vezi cap. 1, 2 şi 3 pentru aprofundare.)
Ce sentiment ciudat îmi sărută viscerele! E atâta linişte şi pace în interior, de parcă organele îşi fac somnul de frumuseţe, iar încruntarea chipului s-a pulverizat în lacrimi de fericire. Poate aşa se simt oamenii când sunt cu adevărat… împăcaţi cu soarta lor. Nu mai trebuie să fugă de la o problemă la alta, nu-i mai goneşte nimeni din paradisul promis, nu le mai este teamă pentru viitor. Nu mai sunt singur(i).
De câteva zile, am devenit punctul principal de atracţie şi divertisment al acestei tabere de copii şi adolescenţi asemănători mie prin însăşi caracteristica lor diferită – şi ei ard. Sunt întrebat de unde vin, pe unde am călătorit… - Nu contează pe unde am fost şi ce-am văzut. Important este că acum am ajuns acasă.
Aproape toţi copii sunt fascinaţi de Amleth şi Tesla, iar ei, la rândul lor, sunt atât de încântaţi, încât aleargă şi latră continuu până ce cad extenuaţi la sfârşitul fiecărei zile. Numai mâţa Alch…

Androginul însărcinat

Imagine
În fiinţa mea se produce cel mai teribil război. De parcă două capete febril se tachinează şi-mi alungă orice gând din carcasa mult prea incomodă pentru un cuvânt.
Suntem unul şi aceeaşi, stea şi lumină el arde plăpând – îndepărtat, ea fără nicio vină îşi stinge vâlvătaia brusc şi-l lasă pe sărman să bâjbâie angoasat prin vidul din van.
Prinsă la mijloc, nu mai pot juca rolul de mamă şi nici a urca în temniţa lor nu-mi e cu putinţă fiindcă ştiu cine e vinovat şi cine nu mai are credinţă.
Pun între cele două părţi o oglindă şi-i las să vorbească, să se cunoască pe ei înşişi – singurătatea ascunde mai multe răspunsuri decât orice preambul psiho-analitic printre vise şi visuri.
Oglinda devine un scut sensibil – e spartă de nevoia Celuilalt de a deschide calea către Opusul din Apus; se privesc curioşi, c-un ochi închis, prin abis.
- Ţi-e teamă? - Ţi-e teamă? - Apucă-mă de mână. - Apucă-mă de mână.

Şi fiinţa s-a născut înăuntrul fiinţei… şi lângă.