Postări

Creaţia zilei. Citeşte şi tu!

Simfonie amară

Imagine
Toamnă, dulce toamnă amarul vieţii mele de trubadur ţi-l las să-ţi aşterni pe el alene alaiul tău de codru rece şi-n surdină să mai zbiere vreo două, trei rândunele rătăcite.
Toamnă, dulce toamnă te las să mă acoperi încet să mă descoperi – printr-un biet ochean de vise unde florile umede învie. Şi te las să mă acoperi cu frunzele descumpănite ce se prăvălesc nefericite în viziunile nocturne.
Şi galben, şi verde, şi puţin roşcat - muşcătură duplicat a unei fiinţe lacome şi austere ce se-ascunde disperată; (zboară din taină în taină) Nălucile stau la pândă, sunt copaci alungaţi de muma care tremură-n coşgiuc şi are o ultimă strigare: “Nu mă lăsaţi, vreau să mai apuc încă o zi şi încă o toamnă să se mai scutere o dată pomii cei viteji să mai cadă încă o dată şi încă o dată peste sufletele celor abia treji – cu toţii suntem plini de dor pentru clipele verzi şi fragede… acum mă descopun putrezesc şi timpul e un hău ce mă-nghite lacom fără vreun preludiu de adio. O dată mai vreau să mai pot privi spre răsărit dar tare mi-e t…

Neptunia

Imagine
Îmi pierd cutia craniană în defavoarea celei toracice… viscerele, embrionii ca nişte mormoloci în erupţie şi limfa se pre-umblă aiurea prin mătasea calcifiată a fiinţei mele.
Sunt plină de tine şi tot nu-mi ajungi… precum valul la ţărm te spargi ca să revii din nou mângâi cu spuma nisipul fin al primei iubiri. Haide, iubitul meu, să ne aruncăm în mare tu – valul meu să fii nu ne va ajunge marea toată ca să ne iubim.
Pun o scoică la ureche şi aud sirenele cum mă strigă anemic; din Atlantis m-am născut, dincolo de Pământ şi-n stele voi apune (cea mai strălucitoare stea e cea care moare) Ne vom ţine de mână pe-un nor şi vom zbura, zbura, zburaaa departe ne vom desprinde rămânem fără umbre vântul ne va fi corp, iar ceaţa dimineţii ne va fi mantie – două trupuri dezlănţuite Tu – Poseidon Eu – nebunia Neptuniei.
//
nu mă mai pot lega de raţional atât timp cât viaţa urlă-n mine să sar, să gust, să muşc să exist, să descopăr să trăiesc, ca apoi să mor Să râd şi să iubesc. Iubitul meu născut şi nu făcut din amorul de-o clipă al un…

Extazul haosului – partea a II-a

Imagine
Întrebarea mea este de ce îmi pun atâtea întrebări? Îmi complic de cele mai multe ori singură existenţa fiindcă am o sete de cunoaştere de nestăvilit. Arde în mine o pasiune pentru aflarea adevărului, dar viaţa mi-a dat de înţeles până acum că nu există răspunsuri la orice întrebare aş pune.
Ideea acestui articol a pornit de la un interviu cu Tudor Chirilă - din care m-au frapat câteva idei - combinat cu viziunea lui Umberto Eco asupra lumii în cartea sa “Cronicile unei societăţi lichide”. Aşadar, ceea ce veţi citi în continuare este strict răspunsul meu la întrebarea adresată lor: de ce?
De ce suntem egoişti atunci când suntem fericiţi? De ce suferinţa ne face umani?Două mari teme diametral opuse. Ura generalizează şi este extrem de cuprinzătoare, în schimb, iubirea extrage o persoană din mulţime şi ne limitează atenţia şi energia numai asupra ei. Când iubim, suntem acaparaţi, iar când urâm, instigăm şi vrem să acaparăm cât mai mulţi oameni. De ce?

Aceste sentimente complexe au devenit …

Fericirea nu e soluţia.

Imagine
Fericirea nu e soluția.
Descoperirea de sine înseamnă
o destinație
şi mergi. şi mergi. şi mergi.
dar nu dai de fericire
fiindcă viaţa nu e făcută din
flori şi culori şi magie
Viaţa te chinuie prin amintiri -
îţi dă şi-ţi ia, nu te-ntreabă
dacă vrei să fii copil
sau dacă vrei să mori
e un cerc cinic
pentru care ne luptăm
cu noi înșine
pentru supraviețuire.
//
şi mergi... şi mergi... şi mergi.
şi nu ai nicio şansă
să scapi de ambuscada de linii
şi conformism abundent
capete seci şi uscate
cu care ne-mbuibăm zilnic;
Trezire - existență stearpă
Somn - dacă poți.
şi mergi, continui fiindcă
ești mult prea obosit ca să te oprești.
şi mergi şi nu ai cum să te oprești.
Lași totul să se scurgă
sperând că vei atinge fericirea
dar ea nu s-a născut odată cu tine
şi nici nu te va aștepta.
Merge singură,
tu mergi singur
dar orice linii paralele
se întrepătrund cândva... cumva.


Jurnal de lectură (IX)

Imagine
Sfîrşit de sezon – Marius Chivu
An apariţie: 2014, editura Polirom Colecţia Fiction Ltd, 241 de pagini
Cartea o puteţi achiziţiona de aici

Cu excepţia lui Eric Emmanuel Schmitt, nu cred că am mai citit cărţi de proză scurtă, cu toate că m-a tentat să descopăr universul lui Julien Barnes la un moment dat. Chiar şi aşa, scriitorul român cunoscut mai mult pentru jurnalele sale de călătorie, pe numele său – Marius Chivu, a reuşit să mă atragă-ntr-o atmosferă cu totul aparte. Poate a fost faptul că m-am regăsit în anumite pasaje (şi eu am avut bunici la ţară) sau pur şi simplu stilul scriitoricesc m-a cucerit fără drept de ripostă (ceea ce înseamnă talent). Dar să o luăm cu începutul…

Cele 11 povestiri mă urmăresc chiar şi-n momentul când scriu acest articol; oare ce i-a spus doctorului urolog persoana din prima povestire? Talia l-a sunat sau nu? Cu cine a rămas – Elena sau Eliana…? Întrebările induc o stare de meditaţie la absurdul existenţial – unele lucruri se întâmplă fără voia noastră, înt…

Există o limită, dar care?

Imagine
N-ar trebui să fac pauze aşa dese;
Dacă eu mă uit într-o vâltoare abisală şi nu mai am răgaz să mă salvez atunci cine, cine va putea săruta imposibilul în locul meu? Şi dacă-l atinge altcineva, dacă altcineva mă scoate din mine mă plasează aleatoriu pe linia vieţii (închid ochii. încep să visez. E prea multă lumină în această călătorie, iar eu prea obosită ca să pot dormi) şi mă lasă liberă să alerg liberă prin infinituri paşnice, colorate, extazice atunci mai sunt eu cea care scrie cuvintele pe hârtie, mai sunt eu ochiul care clipeşte când vântul îmi împreunează genele? mai sunt eu cea care suspină la glasuri de copii? mai sunt eu piciorul întins dimineaţa, lângă tine? mai sunt eu glasul care alungă teama de întuneric: “Nu-ţi fie teamă, nu eşti singur!” Mai sunt eu… eu? N-ar trebui să fac pauze aşa dese;
îmi ies din ritm şi ritmul iese din mine. Deşi îmi place să văd cum secundele se aleargă pe cadran, îmi petrec ore şi ore numărând şi râzând în zadar – şi eu sunt tot o clipă ce aderă la un cadran nesfârşit necuprin…

Jurnal de lectură (VIII)

Imagine
O viaţă măruntă – Hanya YanagiharaAn apariţie:2015, editura Polirom(2017) Traducere de Adriana Bădescu



Nu pot să descriu acest roman în cuvinte simple, care să reducă acţiunea sau personajele la stereotipuri fiindcă acest roman este diferit… aş putea spune că e fascinant, trebuie citit, merită pus la loc de cinste-n bibliotecă … etc., dar toate acestea nu reprezintă nimic pentru romanul despre care vreau să vă vorbesc.
Acţiunea decurge lent, cu descrieri mai mult sau mai puţin relevante (prea multe adverbe şi adjective de genul: “Mânca liniştit. Privea tăcut. Ofta apăsat.”), dar e bine construită în jurul personajului prinicipal, Jude St. Francis. Precum o tornadă spaţială din care se va naşte o stea, Jude trebuie să înveţe să accepte, să nu se lupte cu imposibilul (de ce a avut soarta pe care a avut-o? nimeni nu-i poate da un răspuns), cu necunoscutul, neprevăzutul care-l pot distruge prin simplul fapt că un om nu le poate învinge. Jude prezintă un război acerb între două păcate capital…