Jurnal de lectură (XII)

Francesc Miralles – iubire cu „i” mic şi Wabi-Sabi

Humanitas, 2017, Bucureşti,
traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu

Primele cărţi pe care le-am citit de la acest autor (şi cu siguranţă nu ultimele) au o poveste specială, dat fiind faptul că o persoană la care ţin foarte mult a ales să îmi indice primul pas către opera scriitorului Francesc Miralles povestindu-mi despre pasiunea pentru Japonia şi pentru Murakami implicit. Cititorii cu adevărat devotaţi, cititorii care nu lasă cartea din mână şi care, după ce au devorat tot ce se putea de la respectivul autor, aleg să recitească, să revină în universul atât de fascinant care i-a schimbat pentru totdeauna; aceşti cititori vor înţelege ce înseamnă să-ţi împărtăşeşti obsesia pentru stilul, cărţile, personajele, vocea naratorială cu o persoană la fel de iremediabil legată de realismul magic caracteristic lui Murakami. Dar să trecem la romane…

În iubire cu „i” mic, povestea lui Samuel – profesor de limbă şi literatură germană la o facultate din Barcelona, afectat de trecerea ireversibilă a timpului şi de o singurătate uşor deprimantă – începe cu lamentările specifice persoanei rupte de procesul de socializare şi care se regăseşte pe sine liniştit în cărţi, filme sau lucrări de corectat. Anul Nou este ocazia perfectă pentru a-ţi aduce aminte cât de trist eşti, iar Samuel face întocmai, încercând să-şi facă orele ce i-au mai rămas din totalul de 650.000 să conteze. Dar rutina nu poate fi întreruptă decât din afara zonei de confort. Şi cum s-ar putea altfel decât să apară (în tradiţia intrigii lui Murakami)… un motan. Din acest punct se naşte acţiunea – motanul, adoptat de nevoie şi denumit Mishima, îl conduce pe profesor printr-o serie de aventuri ce confirmă afinitatea autorului pentru cultura japoneză, dar, combinată cu o doză de ironie şi umor, cartea depăşeşte stadiul unui roman realist ce are în centru căutarea împlinirii individului prin dragoste. Francesc Miralles conduce subtil cititorul către adevăruri ascunse printre rânduri; acele mici filosofii de viaţă ce se pot aplica lesne, fiind inspirate din dorinţa de a atinge echilibrul dintre eu şi lume.

Astfel, romanul nu mai este doar o poveste, ci un mic tratat de filosofie în favoarea atenţiei ce trebuie acordată lucrurilor mici. Rutina implică stagnare, iar în momentul în care neprevăzutul se declanşează (în acest caz, printr-un simplu bol de lapte lăsat motanului), nu te mai poţi rupe de lanţul ce te conduce la următoarea verigă şi tot aşa, până ce ai atins punctul maxim al devenirii tale.

Căutarea Gabrielei, prietenia cu Titus, dialogurile abstracte (privite prin ochiul critic al raţionalului) cu Valdemar, Mishima care continuă să se ascundă, toate aceste puncte nodale devin pentru Samuel bulgărele de zăpadă ce provoacă avalanşa a tot ceea ce a construit în singurătatea sa copleşitoare. Întocmai precum teoria lui Jung menţionează că suntem legaţi între noi prin nişte fire care vibrează la orice mişcare pe care o facem, operaţie întreprinsă într-un mister incomensurabil al condiţiei noastre pe care numai Dumnezeu sau oricare altă entitate superioară nouă o poate cuprinde/coordona (vezi şi p. 44).

Totuşi, rămâne întrebarea – de ce atunci, de ce abia la vârsta de 35 de ani, după ce a îndurat austeritatea propriei conştiinţe într-o monotonie deplină şi calculată, de ce abia atunci s-a produs schimbarea? Poate pentru că altfel nu ar fi putut să aprecieze cu adevărat iubirea şi valoarea fericirii ce constă în lucrurile mici din jurul nostru… Miralles dirijează cu delicateţe detaliile ce compun această căutare, această luptă pentru depăşirea limitelor impuse de timpul ce uzează caracterul uman. Samuel a fost scuturat de rugină, repus din nou în viaţă de un simplu motan (să fie oare un simbol al autorului-dirijor şi al intervenţiilor sale?), dar lăsat totuşi să îşi atingă scopul prin propriile puteri. Astfel, se dezvoltă conceptul de iubire cu „i” mic şi, totodată, romanul scrierii unui roman de către cel care parcurge distanţa de la idealul Iubirii la realitatea ei… minusculă. Fiindcă aparenta nesemnificaţie a unui gest (sărutarea de flutura a Gabrielei, spre exemplu) naşte o primă dragoste purtată inconştient o viaţă întreagă. Iată ce spune Samuel:

„Poate că tot ce e frumos e şi trist, pentru că e efemer ca o sărutare de fluture.” (p. 110)

Ce poate fi mai aproape de esenţa sublimului regăsit în infinitezimal decât asocierea cu o bătaie scurtă din aripi ce dispare rapid, dar care defineşte frumuseţea şi fericirea de a fi. Tuturor oamenilor le este dăruită o sărutare de fluture pentru a conştientiza finalitatea ce ne aşteaptă, mai ales personajelor ivite la momentul apărut în roman tocmai pentru a ilustra efemeritatea atotcuprinzătoare a lucrurilor ce ni se par că azi nu ne putem lipsi de ele, iar mâine… îşi iau zborul la fel cum au apărut – ca printr-un vis.

Titlul acestui roman m-a intrigat, dar ceea ce a urmat în paginile cărţii a fost îndeajuns pentru a înţelege conceptul iubirii cu minusculă.

Biografiile scriitorilor consacraţi precum Rilke, Kafka, Hesse, Goethe îşi găsesc frânturi comice în discursul profesorului dornic să menţină atenţia studenţilor în parametrii acceptabili faţă de o materie dificilă întocmai precum dicţionarul „mai ciudat de cuvinte care există într-o anumită limbă” (p. 13) adună stările emoţionale intraductibile sub umbrela unor sensuri complexe şi insolite. Iar acest lucru nu poate să se adauge decât în favoarea ingeniozităţii împletirii firelor narative deoarece fiecare poveste/fragment de poveste reprezintă definiţia minusculei care, adunate în final, întregesc individul şi măresc mai departe misterul creaţiei noastre.

Pentru a vă face curioşi să citiţi acest roman, am să menţionez doar că există o filosofie felină transcrisă în cuvinte ce aşteaptă să fie aplicată în viaţa reală. De la Mishima – literă de lege.

Humanitas, 2018, Bucureşti,
traducere din spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi

În Wabi-Sabi, continuarea romanului iubire cu „i” mic, există o discrepanţă temporală de 8 ani între sfârşitul primei părţi şi începutul unei noi călătorii a lui Samuel tocmai până în Japonia. Mishima nu-şi mai vâră coadă de data aceasta, ci o figurină japoneză (maneki-neko) cunoscută în special pentru abilitatea de a aduce noroc. Astfel, pisica reală se transformă într-un produs de serie, destinul şi intersecţiile devin vederi prelucrate în Photshop, iar lumea se schimbă într-o societate de consum care evoluează înspre material în detrimentul spiritului.

„Wabi-Sabi face referire la frumuseţea a ceea ce este imperfect, temporar şi incomplet. Această concepţie, ca atâtea altele din cultura japoneză, se inspiră din observarea naturii. Nimic nu este perfect în natură  - sau cel puţin nu în sensul geometric-euclidian în care concepem perfecţiunea în Occident – dat fiind că este plină de asimetrii. Nimic nu e permanent în natură, căci totul în viaţă se naşte şi moare şi se află în continuă schimbare. Nimic din natură nu e complet sau desăvârşit încheiat, întrucât ideea de completitudine este doar o abstracţie creată de mintea omului.” (p. 49)

Frumuseţea fragilităţii constă în recunoaşterea efemerităţii şi a imperfecţiunilor ce ne definesc până la cel mai neînsemnat atom. Există poezie în acest fragment (precum şi în restul romanului), o poezie sinceră, suavă, o poezie ce pune în valoare sau în umbră diferenţele culturale. Că tot veni vorba de umbră – unde se poate găsi în Occident un dans al umbrei unei gheişe/geko moderne precum este Mizuki? Câtă senzualitate şi durere într-o imagine simbolizând contemplarea idealului, refuzul de a te apropia de el fiindcă astfel s-ar putea distruge astfel magia necunoscutului…

„Wabi este expresia frumuseţii ca manifestare a energiei creative care curge prin toate fiinţele şi lucrurile. Este o frumuseţe care, precum natura însăşi, este în acelaşi timp obscură şi luminoasă, tristă şi veselă, aspră şi blândă. Frumuseţea acestei forţe naturale nu este perfectă, ci veşnic schimbătoare şi mai presus de înţelegerea noastră.” (pp. 97-98)

Aprecierea schimbării vitale în locul constanţei trebuinţe a conceptului de siguranţă. Recunoaşterea micimii fiinţei noastre cu seninătate. Abandonul intransigenţei şi privirea cu seninătate către imperfectul ce ne înconjoară. Adunarea contrastelor sub cupola unei frumuseţi de nestăpânit, dar posibil de imitat. Iată ce ne învaţă autorul în cartea sa, pe lângă povestea sentimentală a lui Samuel, un bărbat aflat într-o continuă confruntare cu acceptarea singurătăţii şi care primeşte ajutor necondiţionat pentru a călători tocmai până în Kyoto pentru a afla secretul din spatele noţiunii de Wabi-Sabi, dar şi pentru a afla ce înseamnă degradarea iubirii. Nu vă voi spune mai mult, nu vreau să vă stric plăcerea lecturii, ci vă invit să reflectaţi la citatele extrase şi vă voi atrage curiozitatea de cititori  prin a vă menţiona că în acest roman apare o uşoară critică la adresa lui Murakami (ceea ce mă duce cu gândul la o paralelă între aceste două romane ale lui Miralles şi cele două romane ale lui Murakami – În căutarea oii fantastice şi Dans dans dans, despre care – poate – voi scrie în curând). De asemenea, vă recomand să citiţi şi Ikigai. Secrete japoneze pentru o viaţă lungă şi fericită pentru a aprofunda filosofia wabi-sabi. Iar în încheiere, vă ofer încă un citat:

„Tot ce există în univers se află în constantă mişcare şi schimbare. Nimic nu e veşnic, nimic nu există dintotdeauna şi pentru totdeauna, totul are un început şi un sfârşit. Arta Wabi-Sabi este capabilă să întruchipeze sau să sugereze faptul esenţial şi evident al efemerităţii şi de aceea provoacă în spectator o contemplare senină ce se împleteşte cu înţelegerea fugacităţii a tot ce există. Fiind conştienţi de această vremelnicie, privim viaţa din altă perspectivă.Cineva poate ajunge să se emoţioneze contemplând o simplă floare pusă într-un ghiveci de bambus, căci presimte în ea un reflex al existenţei şi al destinului nostru ca fiinţe umane.” (p. 109)

Surse foto 1 & 2