Postări

Se afișează postări din 2018

Vorbe, vorbe, vorbe…

Imagine
Să ne imaginăm o conversaţie 
în care eu zic „da” şi tu zici „nu”:
oare cât de repede nu ne-am înţelege?
Clişeul dur nu pare să dezlege
credulitatea noastră în misterul
fiinţei care ştie să vorbească
fără a spune, de fapt, nimic.

Încep eu conversaţia, tot eu o termin –
ca într-un monolg tragic antic
în care un zeu indignat
de curajul meu va veni
să mă cenzureze.

Îmi adun dinţii şi-i pun la tine în gură – 
poate aşa limbile noastre se vor apropia mai uşor de înţelesul lor.
Te învăţ să silabiseşti ca mine
şi numărăm pe degetele de la picioare de câte ori
ne-am înţeles cum trebuie.

Zero. Zero. Zero. Zero şi jumătate. Minus unu. Zero. 
Repetiţia se înfige în coaja creierului
şi eliberează sensul
sub formă de spori.
Eu cred, tu crezi, noi credem – 
e suficient.
De ce continui să mă mai întrebi
ce cred, nu e evident?
Da, nu, da, nu, da, da, da…
Mişcarea există deja,
Eu am să brevetez manifestul „nunu”
cu un pic de suprarealism postmodernist.
Mă mai asculţi? Mai eşti aici?

Dada, nunu.



Jurnal de lectură (XI)

Imagine
Să nu mă părăseşti – Kazuo Ishiguro Polirom, Iaşi, 2017 (traducere de Vali Florescu)


Anul trecut, Kazuo Ishiguro, acest scriitor japonez-mai-mult-britanic, a câştigat premiul Nobel pentru literatură, la doar un an după o întreagă discuţie pro sau contra lui Bob Dylan şi la inevitabila nedreptate (considerată de unii cititori) împotriva lui Murakami. Cumva, acest premiu a fost catalizatorul reacţiei mele de a-l descoperi pe scriitorul Ishiguro dincolo de distincţia primită. Am vrut să-i cercetez stilul, modalităţile de a-şi construi personajele (îl am în minte pe Anthony Hopkins interpretând rolul majordomului), viziunea lui asupra lumii, dar şi propriile mici filosofii care-şi pot găsi rezolvarea în conflictele puternice din romanele sale. Prima carte la care m-am decis să scriu o recenzie şi, de altfel, prima carte pe care am citit-o de la Ishiguro este „Să nu mă părăseşti”, apărută în colecţia Actual a Bibliotecii Polirom. Aviz cititorilor acestui articol care încă nu au citit cartea…

Vise de copii mari

Imagine
Aş fi încercat să mă desprind numai şi numai dacă ceea ce mă ţinea nu ar fi fost chiar ce-mi doream să menţin intact în mine.
Nu l-am putut regreta… Nu am putut regreta că l-am ţinut, că l-am ţinut de mână când toţi ceilalţi i-au dat drumul. Nu am putut şi nici nu pot să-l dau deoparte. E încă acolo. Mă priveşte cum încerc să mă smulg din cuşca pe care mi-am ridicat-o singură în loc de castel din bare de ţipete şi pereţi bătătoriţi cu palmele atât de mici. E de partea cealaltă. Mă aşteaptă aşa cum şi eu l-am aşteptat să se facă mare.
Are o oglindă pe care şi- ţine în dreptul chipului. Doar reflecţia ochilor mă priveşte înapoi. Simt teama. Teama de a fi liber. Teama de a mă simţi necontrolată de propria mea minte dictatorială, acolo… unde este el.
Începe să-mi arunce cioburi cu care râcâi ce mi-a mai rămas până la el; râcâi, râcâi, scrijelesc o lacrimă, un nume, râcâi, mă tai la un deget, sângele se prelinge-n praf, râcâi, nu mă doare, râcâi, mă tai la al doilea deget, mi-e teamă să văd câte mi-au mai r…

Câteodată e tăcere

Imagine
Tăcere.

Uneori, devine din ce în ce mai bine să uiţi că ai trăit atâtea zile. Senzaţia de nou-născut îţi atârnă pe piele când te trezeşti. Zâmbeşti fiindcă nu ai nimic de care să-ţi pară rău. Nu vrei să-ţi aduci aminte.
Tăcerea.
Uneori, sunt curioasă cum ar fi să mă nasc din nou, alteori, nici nu mai vreau să deschid ochii dimineaţa. Aş vrea o călăuză ca în filmul lui Tarkovsky, iar eu să visez că dorm pe-o iarbă umedă şi moale ca-n pântecele mamei mele.
Tăcerea tace.
Uneori, aş vrea să tacă omenirea şi să-şi asculte respiraţia, să vadă cât e de bolnavă. Uneori, aş vrea să nu mai existe linişte ca să nu mai pot gândi fiindcă orice idee se naşte în minte mă îndepărtează de copilul din mine.


Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don Qu…

Artistul din umbră (4)

Imagine
Capitolul IV: (În)Depărtarea M-am izolat total în ultimele zile… nu am mai comunicat cu nimeni, nu am mai văzut pe nimeni, doar pentru a mă cufunda în tabloul pe care-l creez momentan. “Suflete tari, suflete moarte” îl voi numi. Culoarea e moale, transfigurată. Trasez dungi negre. Chin, luptă, vrajă. E ca o pădure întunecată cu o multitudine de capcane la tot pasul, aşteptând să-şi devoreze prada. Înaintez prin tablou călăuzit de lumina lunii şi proiectez undeva, în fundal, impresia că există o căsuţă. Poate e cea din “Kafka pe malul mării”… poate e acea iertare a păcatelor, purificarea supremă. Continui să trasez linii. Brusc, o foame teribilă mă izbeşte-n pântece. Au trecut două zile (şi nopţi) de când nu am mai gustat nimic în afară de cafea şi vin roşu. Las pensula din mână şi mă îndepărtez câţiva paşi. O durere ameţitoare de cap îmi străfulgeră tâmplele. “Trebuie să mănânc şi să fac o pauză. Mi-am supus corpul la prea mult chin…”
Iau ce-mi cade prima dată în mână, fără să mă gândes…

Puzzle

Imagine
Era odată un copil. Îi plăcea să se joace pe întuneric.
Azi-noapte, pipăia noaptea în căutarea ultimei piese dintr-un puzzle,
dar tot ce găsea erau indicii goale ce-l purtau spre ceva indefinit.

S-a speriat, a răsuflat indignat, a continuat să alerge în cerc
până ce tălpile i-au prins aripi şi au aprins un foc în jurul lui.
Degeaba încearcă acum să dezlege piesele de fum… e în zadar
să încerci să mai evadezi din Tartar.

Dincolo, l-a întrebat pe Zeul Suprem
de ce nu l-a lăsat să termine
când mai avea atât de puţin
(iar el se credea atât de fericit),
iar Zeul îi răspunde
că orice creator trebuie să se odihnească.

„Timpul există împotriva ta. Cine îl poate controla depăşeşte infinitul 
cu eternitatea. Ţin minte cum cineva m-a oprit şi pe mine la un moment dat
din a completa contemplarea lumii-templu ce tocmai o conturasem;
nu am mai avut timp să le spun secretul, şi l-au luat singuri şi apoi au dat vina pe mine
că nu i-am făcut fericiţi.”

„Dar de ce mă iei acum, când mai aveam atât de puţin?”

„Uită-te la t…

Artistul din umbră (3)

Imagine
Capitolul III: E păcat să ucizi o pasăre cântătoare- Hei, amice, sunt puţin cam ocupat momentan. Vin eu direct la tine peste o oră, în regulă?
Dacă şi soră-mea ar avea acelaşi mod tacit de a mă accepta ca şi vechiul meu prieten Atticus, totul ar căpăta o turnură mult mai veselă. Egoistul din mine îl ajută pe acest prolific arhitect în devenire să-şi termine schiţele (un artist ajută alt artist, nu?) pentru proiectul de licenţă. Din păcate, Angie, cu temperamentui ei coleric nu-şi face timp să asculte. O iubesc, dar tot mă torturează cu ieşirile ei ce par a prevesti o apocalipsă. Nu mai am rădăcini, plutesc. “Secretul în viaţă e să nu ceri nimic. Numai aşa poţi avea totul.” Nu ştiu cine a zis asta, probabil e vreo replică dintr-un film sau o piesă de teatru. Nu cer ca familia mea să-mi aştepte revenirea în cuib cu buchete de flori sau lacrimi vărsate exagerat. Cer doar răbdare, compasiune. Dar a cere nu-ţi aduce decât dezamăgiri…
Garsoniera lui Atticus e modestă, minimalist decorată şi c…

Cine fuge de cine? Neo-barbarul vs. postmodernul

Pornind de la ideea lui Octavian Paler legată de neo-barbarism, trebuie să îmi exprim părerea într-un mod public şi deloc ofensiv în legătură cu societatea în care trăiesc. Valorile se pierd deoarece nu mai investim în ele… şi de ce am investi în cultură când e mai uşor de manipulat o naţiune fără capacitatea de a discerne raţional? Am născut din noi, din această presupusă (post)modernitate, opusul a ceea ce voiam să fim: ideali, perfecţi, de neînvins. Am lăsat să crească în noi acest neo-barbar care, odată născut, nu a mai putut fi controlat nici măcar de propria şi involuntara sa mamă. Fugim de noi, dând vina pe alţii, când de fapt tot noi suntem vinovaţi pentru tot ce se întâmplă. Mă pot arăta cu degetul – sunt doar o voce (şi uneori nici atât) în umbra unei societăţi defragmentate şi individualiste. Nu aş spune că ne confruntăm cu un narcisism ce ne-ar putea înghiţi într-o clipită în vârtejul iluziilor autenticităţii fiindcă, apelez din nou la Paler, Narcis a fost doar un exponent…