Postări

Se afișează postări din 2018

Jurnal de lectură (XII)

Imagine
Francesc Miralles – iubire cu „i” mic şi Wabi-Sabi

Primele cărţi pe care le-am citit de la acest autor (şi cu siguranţă nu ultimele) au o poveste specială, dat fiind faptul că o persoană la care ţin foarte mult a ales să îmi indice primul pas către opera scriitorului Francesc Miralles povestindu-mi despre pasiunea pentru Japonia şi pentru Murakami implicit. Cititorii cu adevărat devotaţi, cititorii care nu lasă cartea din mână şi care, după ce au devorat tot ce se putea de la respectivul autor, aleg să recitească, să revină în universul atât de fascinant care i-a schimbat pentru totdeauna; aceşti cititori vor înţelege ce înseamnă să-ţi împărtăşeşti obsesia pentru stilul, cărţile, personajele, vocea naratorială cu o persoană la fel de iremediabil legată de realismul magic caracteristic lui Murakami. Dar să trecem la romane… În iubire cu „i” mic, povestea lui Samuel – profesor de limbă şi literatură germană la o facultate din Barcelona, afectat de trecerea ireversibilă a timpului şi de o …

Recomandări de lectură

Imagine
Pentru timpul care a mai rămas de stors la mare (sub o umbrelă, când e prea cald), la munte (în pauzele meritate după câteva trasee montane), acasă, în timp ce ne ascundem de căldură sau la bunici, înainte să înceapă numărarea inversă până la începerea unui nou an şcolar, vă propun o listă. Îmbinând lecturile mele din această vară, în care m-am dedicat mai mult de 100% criteriilor şi gusturilor personale, cu timpul liber de care probabil dispuneţi dacă vă pregătiţi să plecaţi în concediu, am încercat să încropesc lista în aşa fel încât să se găsească aproape toate genurile sau stilurile, numărul de pagini să varieze, iar autorii să vă încânte cu poveşti pe care le puteţi recomanda şi prietenilor/colegilor atunci când vă veţi întoarce din vacanţă.
Într-o ordine aleatorie, iată ce vă recomand: 1.Simona Antonescu – Hanul lui Manuc Pentru cei care au citit Fotograful curţii regale şi sunt familiarizaţi cu această autoare, ultimul ei roman face o incursiune ambivalentă, împletind imaginarul (…

Vorbe, vorbe, vorbe…

Imagine
Să ne imaginăm o conversaţie 
în care eu zic „da” şi tu zici „nu”:
oare cât de repede nu ne-am înţelege?
Clişeul dur nu pare să dezlege
credulitatea noastră în misterul
fiinţei care ştie să vorbească
fără a spune, de fapt, nimic.

Încep eu conversaţia, tot eu o termin –
ca într-un monolg tragic antic
în care un zeu indignat
de curajul meu va veni
să mă cenzureze.

Îmi adun dinţii şi-i pun la tine în gură – 
poate aşa limbile noastre se vor apropia mai uşor de înţelesul lor.
Te învăţ să silabiseşti ca mine
şi numărăm pe degetele de la picioare de câte ori
ne-am înţeles cum trebuie.

Zero. Zero. Zero. Zero şi jumătate. Minus unu. Zero. 
Repetiţia se înfige în coaja creierului
şi eliberează sensul
sub formă de spori.
Eu cred, tu crezi, noi credem – 
e suficient.
De ce continui să mă mai întrebi
ce cred, nu e evident?
Da, nu, da, nu, da, da, da…
Mişcarea există deja,
Eu am să brevetez manifestul „nunu”
cu un pic de suprarealism postmodernist.
Mă mai asculţi? Mai eşti aici?

Dada, nunu.



Jurnal de lectură (XI)

Imagine
Să nu mă părăseşti – Kazuo Ishiguro Polirom, Iaşi, 2017 (traducere de Vali Florescu)


Anul trecut, Kazuo Ishiguro, acest scriitor japonez-mai-mult-britanic, a câştigat premiul Nobel pentru literatură, la doar un an după o întreagă discuţie pro sau contra lui Bob Dylan şi la inevitabila nedreptate (considerată de unii cititori) împotriva lui Murakami. Cumva, acest premiu a fost catalizatorul reacţiei mele de a-l descoperi pe scriitorul Ishiguro dincolo de distincţia primită. Am vrut să-i cercetez stilul, modalităţile de a-şi construi personajele (îl am în minte pe Anthony Hopkins interpretând rolul majordomului), viziunea lui asupra lumii, dar şi propriile mici filosofii care-şi pot găsi rezolvarea în conflictele puternice din romanele sale. Prima carte la care m-am decis să scriu o recenzie şi, de altfel, prima carte pe care am citit-o de la Ishiguro este „Să nu mă părăseşti”, apărută în colecţia Actual a Bibliotecii Polirom. Aviz cititorilor acestui articol care încă nu au citit cartea…

Vise de copii mari

Imagine
Aş fi încercat să mă desprind numai şi numai dacă ceea ce mă ţinea nu ar fi fost chiar ce-mi doream să menţin intact în mine.
Nu l-am putut regreta… Nu am putut regreta că l-am ţinut, că l-am ţinut de mână când toţi ceilalţi i-au dat drumul. Nu am putut şi nici nu pot să-l dau deoparte. E încă acolo. Mă priveşte cum încerc să mă smulg din cuşca pe care mi-am ridicat-o singură în loc de castel din bare de ţipete şi pereţi bătătoriţi cu palmele atât de mici. E de partea cealaltă. Mă aşteaptă aşa cum şi eu l-am aşteptat să se facă mare.
Are o oglindă pe care şi- ţine în dreptul chipului. Doar reflecţia ochilor mă priveşte înapoi. Simt teama. Teama de a fi liber. Teama de a mă simţi necontrolată de propria mea minte dictatorială, acolo… unde este el.
Începe să-mi arunce cioburi cu care râcâi ce mi-a mai rămas până la el; râcâi, râcâi, scrijelesc o lacrimă, un nume, râcâi, mă tai la un deget, sângele se prelinge-n praf, râcâi, nu mă doare, râcâi, mă tai la al doilea deget, mi-e teamă să văd câte mi-au mai r…

Câteodată e tăcere

Imagine
Tăcere.

Uneori, devine din ce în ce mai bine să uiţi că ai trăit atâtea zile. Senzaţia de nou-născut îţi atârnă pe piele când te trezeşti. Zâmbeşti fiindcă nu ai nimic de care să-ţi pară rău. Nu vrei să-ţi aduci aminte.
Tăcerea.
Uneori, sunt curioasă cum ar fi să mă nasc din nou, alteori, nici nu mai vreau să deschid ochii dimineaţa. Aş vrea o călăuză ca în filmul lui Tarkovsky, iar eu să visez că dorm pe-o iarbă umedă şi moale ca-n pântecele mamei mele.
Tăcerea tace.
Uneori, aş vrea să tacă omenirea şi să-şi asculte respiraţia, să vadă cât e de bolnavă. Uneori, aş vrea să nu mai existe linişte ca să nu mai pot gândi fiindcă orice idee se naşte în minte mă îndepărtează de copilul din mine.


Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

Imagine
Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual. Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don Qu…

Artistul din umbră (4)

Imagine
Capitolul IV: (În)Depărtarea M-am izolat total în ultimele zile… nu am mai comunicat cu nimeni, nu am mai văzut pe nimeni, doar pentru a mă cufunda în tabloul pe care-l creez momentan. “Suflete tari, suflete moarte” îl voi numi. Culoarea e moale, transfigurată. Trasez dungi negre. Chin, luptă, vrajă. E ca o pădure întunecată cu o multitudine de capcane la tot pasul, aşteptând să-şi devoreze prada. Înaintez prin tablou călăuzit de lumina lunii şi proiectez undeva, în fundal, impresia că există o căsuţă. Poate e cea din “Kafka pe malul mării”… poate e acea iertare a păcatelor, purificarea supremă. Continui să trasez linii. Brusc, o foame teribilă mă izbeşte-n pântece. Au trecut două zile (şi nopţi) de când nu am mai gustat nimic în afară de cafea şi vin roşu. Las pensula din mână şi mă îndepărtez câţiva paşi. O durere ameţitoare de cap îmi străfulgeră tâmplele. “Trebuie să mănânc şi să fac o pauză. Mi-am supus corpul la prea mult chin…”
Iau ce-mi cade prima dată în mână, fără să mă gândes…