Postări

Se afișează postări din 2018

Un mic joc de cuvinte

Imagine
Nu e totul despre cât, cum şi ce scrii. E vorba şi despre ce simte cel care te alege drept imagine simbolică a gândurilor lui timide.
Pot să spun acum orice despre orice şi tu să citeşti oricum despre orice. Pot să te fac să râzi sau nu, intenţiile fiind copii legaţi de degetele mele ca într-o presare a gheţii pe o sticlă spartă.
Întocmai cum înşir ca să mă joc mărgele de cuvinte, aşa şi gândul tău ajunge la mine dinainte de a-l fi gândit. Îl iau cu penseta ca pe oricare altul să-l examinez sub microscopul secular. Dacă mai rămâne ceva din el, e bine; dacă nu – atunci rămână poezia mea care-ţi poate înlocui lipsa.
Dar asta înseamnă că trebuie să spun ceva cu sens, nu? „sens”, „sens”, „snes”, „enss”, „ness”. Ce sens? Nu e niciun sens aici, tu doar citeşti un şirag plăpând de versuri ce se aleargă până la capăt, se rostogolesc, URLĂ!, se opresc.
Se opresc?



Viaţa unui bibliofil

Imagine
În ce se măsoară viaţa unui bibliofil? În numărul de cărţi citite? În numărul de cărţi achiziţionate (fie ele de colecţie sau nu)? Dar ce este un bibliofil până la urmă, trecând peste simpla definiţie a cuvântului?
Esenţa unui bibliofil nu constă în numărul cărţilor citite sau la care râvneşte, ci în dorinţa de a găsi un răspuns întrebării „de ce citim?”. Bibliofilul este exemplul viu pentru răspunsul afirmativ la această eternă dilemă a omului îndrăgostit de cărţi. El citeşte nu de dragul tehnicilor de lectură (deşi se întâmplă foarte des şi acest lucru), ci de dragul artei de a citi. A te cufunda într-un fotoliu, iarna, cu o pătură înfăşurată şi eventual cu o pisică cuibărită în poala ta, torcând, iată starea ideală în care un bibliofil îşi poate desfăşura activitatea. Cadrul intră deja în estetica idealului şi se află în visele oricărui pasionat de lectură din modernitate, dar esenţialul rămâne nespus. De ce alege un om să-şi petreacă o mare majoritate a timpului său citind, în loc…

Ce mai înseamnă în ziua de azi curajul de a fi tu însuţi?

Imagine
Pe lângă faptul că avem o societate consumeristă ce pare a ne consuma ea pe noi înainte de apuca măcar să schiţăm un gest de autoapărare, fericirea de a fi tu însuţi, lipsit de bagajul imagistic al lucrurilor devoratoare şi în absenţa eternei comparaţii cu exteriorul voalat de prejudecăţi al altora (care niciodată nu corespunde în totalitate cu interioritatea pe care fie încearcă să o modifice, fie încearcă să o ascundă adânc, atât de adânc încât uită că sunt oameni înainte de orice altceva), pare a fi ceva abstract. Cine mai e fericit în ziua de azi? Scriind aceste lucruri, mă întreb constant, iar răspunsul nu e deloc satisfăcător. Îmi doresc vieţile altora să se plieze pe unicitatea mea, îmi doresc aia şi ailaltă fără a vedea că, de fapt, am totul deja în mine, precum o mină de aur în care zace metalul preţios în aşteptarea descoperitorilor. Şi la fel se aplică tuturor, doar că unii aleg voit să devină orbi, iar alţii sunt orbiţi de strălucirea falsă a altora. Revin cu întrebarea – …

Dacă toamna ar fi om…

Imagine
De multe ori mi se întâmplă să mă întreb de ce aleg singurătatea în detrimentul companiei altora. Am citit câteva cărţi pe tema introvertitului care trebuie să-şi accepte trăsăturile ca prin ele să-şi atingă potenţialul maxim de creativitate ascuns în sine sau pe alte teme conexe – introspecţia ca un factor important în dezvoltarea personală, solitudinea, retragerea timpurie din explozia temporală necontrolabilă într-o eră a tehnologiei abundente şi multe altele. Dar diferenţa dintre a fi solidar cu natura (fie ea şi umană) şi a fi solitar complet constă în recunoaşterea neputinţei minţii umane de a empatiza categoric cu inima umanităţii. Ne înstrăinăm nu fiindcă ne dorim suferinţă, ci pentru suntem programaţi genetic să suferim. Ne zbatem între ce avem şi ceea ce ne dorim, rupându-ne lacrimi şi o profundă disperare în necunoştinţă de cauză. Evoluţia spre care ar trebui să tindem se tranformă într-o formă patologică de comparatism extrem în care nu mai putem distinge clar cine sunt, c…

Fe-lină

Imagine
Între mine şi tine zace întortocheat un motan legat cu o sfoară de ochiul meu stâng şi ochiul tău drept. Uneori, se mai trezeşte şi se rostogoleşte; …eu cad sau tu cazi, dar niciodată unul peste celălalt. Uneori cască şi scurtează distanţa dintre privirile noastre. Uneori pătrunde şi-n memorie ne înnoadă gândurile, iar când ne certăm nu mai folosim cuvinte ci câte un ghem scămos pe care-l scuipăm de la unul la altul.
Câteodată, mai clipesc şi eu şi tu Motanul abia de-şi ridică capul pe coadă, se unduie în miorlăit… vrea linişte. Ne fixăm privirea, rămânem încremeneţi, n-avem ce face. Motanul toarce.




Jurnal de lectură (XII)

Imagine
Francesc Miralles – iubire cu „i” mic şi Wabi-Sabi

Primele cărţi pe care le-am citit de la acest autor (şi cu siguranţă nu ultimele) au o poveste specială, dat fiind faptul că o persoană la care ţin foarte mult a ales să îmi indice primul pas către opera scriitorului Francesc Miralles povestindu-mi despre pasiunea pentru Japonia şi pentru Murakami implicit. Cititorii cu adevărat devotaţi, cititorii care nu lasă cartea din mână şi care, după ce au devorat tot ce se putea de la respectivul autor, aleg să recitească, să revină în universul atât de fascinant care i-a schimbat pentru totdeauna; aceşti cititori vor înţelege ce înseamnă să-ţi împărtăşeşti obsesia pentru stilul, cărţile, personajele, vocea naratorială cu o persoană la fel de iremediabil legată de realismul magic caracteristic lui Murakami. Dar să trecem la romane… În iubire cu „i” mic, povestea lui Samuel – profesor de limbă şi literatură germană la o facultate din Barcelona, afectat de trecerea ireversibilă a timpului şi de o …

Recomandări de lectură

Imagine
Pentru timpul care a mai rămas de stors la mare (sub o umbrelă, când e prea cald), la munte (în pauzele meritate după câteva trasee montane), acasă, în timp ce ne ascundem de căldură sau la bunici, înainte să înceapă numărarea inversă până la începerea unui nou an şcolar, vă propun o listă. Îmbinând lecturile mele din această vară, în care m-am dedicat mai mult de 100% criteriilor şi gusturilor personale, cu timpul liber de care probabil dispuneţi dacă vă pregătiţi să plecaţi în concediu, am încercat să încropesc lista în aşa fel încât să se găsească aproape toate genurile sau stilurile, numărul de pagini să varieze, iar autorii să vă încânte cu poveşti pe care le puteţi recomanda şi prietenilor/colegilor atunci când vă veţi întoarce din vacanţă.
Într-o ordine aleatorie, iată ce vă recomand: 1.Simona Antonescu – Hanul lui Manuc Pentru cei care au citit Fotograful curţii regale şi sunt familiarizaţi cu această autoare, ultimul ei roman face o incursiune ambivalentă, împletind imaginarul (…

Vorbe, vorbe, vorbe…

Imagine
Să ne imaginăm o conversaţie 
în care eu zic „da” şi tu zici „nu”:
oare cât de repede nu ne-am înţelege?
Clişeul dur nu pare să dezlege
credulitatea noastră în misterul
fiinţei care ştie să vorbească
fără a spune, de fapt, nimic.

Încep eu conversaţia, tot eu o termin –
ca într-un monolg tragic antic
în care un zeu indignat
de curajul meu va veni
să mă cenzureze.

Îmi adun dinţii şi-i pun la tine în gură – 
poate aşa limbile noastre se vor apropia mai uşor de înţelesul lor.
Te învăţ să silabiseşti ca mine
şi numărăm pe degetele de la picioare de câte ori
ne-am înţeles cum trebuie.

Zero. Zero. Zero. Zero şi jumătate. Minus unu. Zero. 
Repetiţia se înfige în coaja creierului
şi eliberează sensul
sub formă de spori.
Eu cred, tu crezi, noi credem – 
e suficient.
De ce continui să mă mai întrebi
ce cred, nu e evident?
Da, nu, da, nu, da, da, da…
Mişcarea există deja,
Eu am să brevetez manifestul „nunu”
cu un pic de suprarealism postmodernist.
Mă mai asculţi? Mai eşti aici?

Dada, nunu.



Jurnal de lectură (XI)

Imagine
Să nu mă părăseşti – Kazuo Ishiguro Polirom, Iaşi, 2017 (traducere de Vali Florescu)


Anul trecut, Kazuo Ishiguro, acest scriitor japonez-mai-mult-britanic, a câştigat premiul Nobel pentru literatură, la doar un an după o întreagă discuţie pro sau contra lui Bob Dylan şi la inevitabila nedreptate (considerată de unii cititori) împotriva lui Murakami. Cumva, acest premiu a fost catalizatorul reacţiei mele de a-l descoperi pe scriitorul Ishiguro dincolo de distincţia primită. Am vrut să-i cercetez stilul, modalităţile de a-şi construi personajele (îl am în minte pe Anthony Hopkins interpretând rolul majordomului), viziunea lui asupra lumii, dar şi propriile mici filosofii care-şi pot găsi rezolvarea în conflictele puternice din romanele sale. Prima carte la care m-am decis să scriu o recenzie şi, de altfel, prima carte pe care am citit-o de la Ishiguro este „Să nu mă părăseşti”, apărută în colecţia Actual a Bibliotecii Polirom. Aviz cititorilor acestui articol care încă nu au citit cartea…

Vise de copii mari

Imagine
Aş fi încercat să mă desprind numai şi numai dacă ceea ce mă ţinea nu ar fi fost chiar ce-mi doream să menţin intact în mine.
Nu l-am putut regreta… Nu am putut regreta că l-am ţinut, că l-am ţinut de mână când toţi ceilalţi i-au dat drumul. Nu am putut şi nici nu pot să-l dau deoparte. E încă acolo. Mă priveşte cum încerc să mă smulg din cuşca pe care mi-am ridicat-o singură în loc de castel din bare de ţipete şi pereţi bătătoriţi cu palmele atât de mici. E de partea cealaltă. Mă aşteaptă aşa cum şi eu l-am aşteptat să se facă mare.
Are o oglindă pe care şi- ţine în dreptul chipului. Doar reflecţia ochilor mă priveşte înapoi. Simt teama. Teama de a fi liber. Teama de a mă simţi necontrolată de propria mea minte dictatorială, acolo… unde este el.
Începe să-mi arunce cioburi cu care râcâi ce mi-a mai rămas până la el; râcâi, râcâi, scrijelesc o lacrimă, un nume, râcâi, mă tai la un deget, sângele se prelinge-n praf, râcâi, nu mă doare, râcâi, mă tai la al doilea deget, mi-e teamă să văd câte mi-au mai r…