Vise de copii mari


Aş fi încercat să mă desprind
numai şi numai dacă ceea ce mă ţinea
nu ar fi fost chiar ce-mi doream
să menţin intact în mine.

Nu l-am putut regreta…
Nu am putut regreta că l-am ţinut,
că l-am ţinut de mână
când toţi ceilalţi i-au dat drumul.
Nu am putut şi nici nu pot
să-l dau deoparte. E încă acolo. Mă priveşte
cum încerc să mă smulg din cuşca
pe care mi-am ridicat-o singură în loc de castel
din bare de ţipete şi pereţi bătătoriţi cu palmele atât de mici.
E de partea cealaltă. Mă aşteaptă
aşa cum şi eu l-am aşteptat să se facă mare.

Are o oglindă pe care şi- ţine în dreptul chipului.
Doar reflecţia ochilor mă priveşte înapoi. Simt teama.
Teama de a fi liber. Teama de a mă simţi necontrolată
de propria mea minte dictatorială, acolo… unde este el.

Începe să-mi arunce cioburi
cu care râcâi ce mi-a mai rămas până la el;
râcâi, râcâi, scrijelesc o lacrimă, un nume, râcâi, mă tai la un deget, sângele se prelinge-n praf, râcâi, nu mă doare, râcâi, mă tai la al doilea deget, mi-e teamă să văd câte mi-au mai rămas întregi, râcâi, râcâi, râcâi
şi mă întreb: merită?
Mă opresc pentru o clipă şi-mi pare că renunţ.
Copilul dispare. Nu vreau să dispară.
Smulg o bară, două şi toată colivia îşi ia zborul –
o cădere graţioasă
şi fără pic de zgomot.

Acum e gata. M-am chircit şi aştept ca liniştea să se termine
ca să pot privi din nou… afară.
Copilul nu se mai vede, dar îl simt mereu
cum stă în spatele meu şi mă priveşte.
De fiecare dată când încerc să mă întorc – dispare.
Dar oare e chiar acolo?
Eu sunt chiar aici?


Foto: Braşov, iulie 2018 ©



Comentarii

Popular

Un mic joc de cuvinte

Miros de îngeri aproape

Reducere la tăcere

Jurnal de lectură (I)