Emma Bovary, Don Quijote şi… încă cineva

Cum a ajuns Flaubert la modelul femeii îndrăgostită de iluziile livreşti? Cu siguranţă că nu a fost primul scriitor care a apelat la un fel de parodie pe tema credinţei în lumea ficţională ca şi cum ar fi realitatea cea mai reală… Cervantes a fost cel care a făcut trecerea de la romanţele cavalereşti care promovau poveştile-tip (un cavaler rătăcitor pleacă într-o aventură, eventual însoţit de un scutier fidel, şi, într-un final fericit, salvează o prinţesă şi devine rege peste împărăţia tatălui ei) la primul roman-parodie, implicit şi modern. Dar Cervantes, în textul lui, uzează de o dublă parodie; atât la nivelul contextual, cât şi la nivel metatextual.

Pe măsură ce Don Quijote, însoţit de Sancho Panza şi măgarul lui, îşi continuă drumul către nicăieri călare pe Rocinante, aventurile nu se tem să apară, dar sub formă inversată. Don Quijote pare atacatorul celor inofensivi, cu toate că el se luptă doar/împotriva imaginaţiei lui. S-a dezbătut mult pe tema cine e mai nebun dintre Don Quijote sau Sancho Panza (n-am să insist), dar eu cred că discuţia poate merge şi mai departe de atât… toţi cei care îl întâlnesc cumva se introduc în jocul lui sub pretextul că de fapt vor să îl ajute să ajungă la împărăţia promisă (adică înapoi acasă) şi să-l ajute să se vindece de rătăcirea care l-a cuprins. Astfel, merg alături de el preoţi, bacalaureaţi, fete fugite de acasă din cauza unei despărţiri mult prea dureroase, ciobani ce-şi caută să-şi salveze aleasa din mâinile altui bărbat şi mulţi alţii, toţi prefăcându-se că nu cred în cauza lui, ci vor doar să îl readucă pe drumul normalităţii. Don Quijote reuşeşte să-i vindece de propriile lor iluzii, de cele mai multe ori inversând rolurile – el e cel care-i aduce înapoi acasă, adică în locul unde îşi doreau să ajungă, astfel cavalerul rătăcitor se opune destinului şi începe să lucreze în favoarea oamenilor.  Iar toate acestea, la nivel contextual, nu fac decât să întărească întrebarea: cine e mai nebun dintre ei toţi? Cel care crede că poate schimba lumea călare pe Rocinante doar prin vorbele lui înţelepte şi faptele sale vitejeşti până la prostie sau cel care se complace în situaţie deoarece se teme de adevăr? Citiţi şi (nu) vă veţi convinge, fiindcă Cervantes lucrează şi la nivel metatextual.

Aventurile lui Don Quijote de la Mancha, cavalerul Tristei Figuri şi ulterior, al Leilor, sunt redactate de Cide Hamete Benengeli. Rolul lui Cervantes, bineînţeles parodic, este să preia ceea ce a scris acest istoric arab în prima parte a aventurilor, să le compare cu realitatea în care Don Quijote devine faimos de pe urma acestora, să continue să o transcrie în timp ce-l urmăreşte pe Don Quijote de parcă el ar fi naratorul (deşi nu este) şi să îndrepte greşelile din prima parte (cum poate Sancho Panza să călărească un măgar dacă cu câteva rânduri în urmă i-a fost furat?!), lăsând chiar personajele să-i ţină pledoaria.

Putem trece cu vederea aceste inadvertenţe, dat fiind faptul că primul roman are o lungime considerabilă şi nicio structură asemănătoare premergătoare după care să se ghideze în construcţie, dar nici starea de sănătate a autorului nu a permis o răbdare de cizelare a detaliilor.

Flaubert, pe de altă parte, are timp (între 5 şi 7 ani per roman) să fiarbă la foc mic subiectul, până când stilul cu care va decide să îl abordeze e bine preparat (dar niciodată suficient). Dar şi Flaubert e bolnav (sifilis, o posibilă epilepsie şi multe alte suferinţe specifice boemilor – dragoste ratată, idealuri stinse, părinţi şi prieteni morţi înainte de vreme…), ultimul său roman – Bouvard et Pécuchet – nefiind terminat din cauza morţii subite a autorului.

Madame Bovary, romanul care l-a consacrat în istoria literaturii deoarece a făcut trecerea de la romantism la realism printr-o ironie caracteristică, uşor recognoscibilă prin detaşarea,  impersonalitatea naratorială (aici, mascată de drama Emmei) este totodată şi romanul pe care autorul francez l-a detestat cel mai mult. Ironic sau nu?  Flaubert a declarat că şi-ar fi dorit să cumpere toate volumele existente cu Madame Bovary, toate până la unul şi să le facă să dispară.

Dar punctul meu de plecare în acest articol constă în a face a paralelă între romanul care l-a influenţat pe Flaubert să scrie un Don Quijote feminin, îndrăgostit de iluzii, ghidându-se în căutarea fericirii după câteva cuvinte siropoase cu care se autopedepseau fetele tinere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Emma fiind născut în 1855). De ce se autopedepseau? Fiindcă atunci când realitatea căsătoriei le izbea, nefericirea, plictiseala şi rutina instalându-se cu dispreţ peste iluziile dulci ale vârstei inocenţei, cele mai multe sufereau în tăcere şi suspinau după o „aventură”, măcar de o noapte, orice care le-ar fi permis să-şi menţină speranţa vie. Câte nu au fost ca Emma înaintea ei? Flaubert le-a strâns sub un singur nume şi a exploatat drama dezamăgirii în cuplu pentru a înregistra un fapt real cu un simţ ironic, un fel frondă faţă de romantismul care idealiza suferinţa şi autoiluzionarea sufletelor sensibile cu ţeluri imposibile de atins. Pare asemănător până acum cu Don Quijote…

Nu a menajat-o pe Emma, ci i-a lăsat liberă calea înspre a-şi îndeplini singură destinul, cu toate că reîntâlnirea cu Léon a fost bine plasată în construcţia romanului. A lăsat-o liberă în măsura în care nu lucra la ea, ci la limbajul cu care o prezenta, limbajul considerat a nu-i aduce nicio lecţie de morală pe tot parcursul romanului unei adultere care trebuia/merita să fie pedepsită în ochii unei societăţi conservatoare de pace şi armonie în familie (altă iluzie). Acel limbaj, sau, mai bine zis, acel non-limbaj, care i-a adus şi un proces, chiar dacă el, naratorul, s-a detaşat până şi de moartea Emmei prin câteva rânduri, necompătimind în nici un fel vădit ruinarea ei. Ce poate fi mai ironic decât să crezi că justiţia reală poate compesa o operă de ficţiune în care nimic nu e real, cu excepţia imaginaţiei cititorului?! Dacă ei au căzut în capcană şi au crezut că un sistem imperfect creat de oameni este demn de a rezolva un conflict uman încheiat între paginile unei cărţi (dar care continuă să existe în minţile oamenilor, spuneau ei, de parcă nu ar fi existat chiar şi fără romanul lui Flaubert), atunci cine e mai nebun dintre ei? Vedeţi cât de puţine s-au schimbat, cât de previzibili şi totuşi creativi sunt oamenii… nu trebuie să mai subliniez eu.

Şi acum ajungem la acel cineva din titlu. Acel cineva care se scoală dimineaţa, îşi face cafeaua sau ceaiul, se îndreaptă adormit către biroul lui/ei, cască şi îşi propune să stea doar câteva minute pe Facebook, doar până ce se trezeşte şi e pregătit să se apuce de muncă. Oricum, atunci când va ajunge acasă, înainte de culcare va avea acelaşi ritual. Şi mâine iar de la capăt şi iar, şi iar, până ce vine weekendul şi are mai mult timp să stea pe Facebook. Sau cei care dau din deget în autobuz, tramvai, metrou de parcă ar săpa un şanţ în telefon. Sau cei care caută obsesiv date, imagini, informaţii de orice fel despre altcineva, timp de câteva ore, apoi răsuflând uşuraţi când văd că nu au mai avut o relaţie de cel puţin doi ani (sau poate au avut, dar au ales să nu posteze). Sau…sau… sau… pot continua şi sunt sigură că şi voi puteţi. Dar nu credeţi că ne hrănim cu iluzii la fel de mult cum se hrănesc Don Quijote şi Emma? Nu credeţi că suntem condamnaţi să credem că fericirea se ascunde în spatele unei poze postate din Bahamas împreună cu iubitul/iubita? Nu credeţi că noi valorăm mai mult decât atât, decât nişte iluzii care ne fac rău dacă le lăsăm să ne şoptească că ele sunt realitatea – „Uite ce fericiţi sunt ei, tu de ce nu eşti aşa?” Nu s-au schimbat multe, oamenii nu prea se schimbă, ci doar se adaptează la noile modalităţi de a-şi face rău singuri. Aproape toţi cunosc faptul că literatura nu e reală şi, în afară de copii (dar unii nici măcar ei), nimeni nu mai are impresia că „se poate întâmpla” dacă vede cuvântul roman pe copertă. Dar de ce atunci, într-o lume digitală, credem că realitatea se ascunde în spatele unui ecran?

Notă: pentru următorul autor care o să scrie un roman pe un astfel de subiect. Cu toţii suntem la fel în substraturile noastre, ne-am obişnuit cu ceea ce ne înconjoară şi considerăm normal anormalul. Va trebui să urăşti tot ca să te detaşezi precum a făcut Flaubert sau să încerci să iubeşti imperfecţiunea ca să râzi de ea. Eu îţi recomand să faci puţin din amândouă şi să te arăţi şi pe tine cu degetul aşa cum fac eu acum, în încheiere.

Foto:  articol Le Blog Gallica (aici)