Jurnal de lectură (XI)


Cartea o găsiţi aici.

Să nu mă părăseşti – Kazuo Ishiguro 

Polirom, Iaşi, 2017 (traducere de Vali Florescu)




Anul trecut, Kazuo Ishiguro, acest scriitor japonez-mai-mult-britanic, a câştigat premiul Nobel pentru literatură, la doar un an după o întreagă discuţie pro sau contra lui Bob Dylan şi la inevitabila nedreptate (considerată de unii cititori) împotriva lui Murakami.
Cumva, acest premiu a fost catalizatorul reacţiei mele de a-l descoperi pe scriitorul Ishiguro dincolo de distincţia primită. Am vrut să-i cercetez stilul, modalităţile de a-şi construi personajele (îl am în minte pe Anthony Hopkins interpretând rolul majordomului), viziunea lui asupra lumii, dar şi propriile mici filosofii care-şi pot găsi rezolvarea în conflictele puternice din romanele sale. Prima carte la care m-am decis să scriu o recenzie şi, de altfel, prima carte pe care am citit-o de la Ishiguro este „Să nu mă părăseşti”, apărută în colecţia Actual a Bibliotecii Polirom. Aviz cititorilor acestui articol care încă nu au citit cartea – nu vreau să vă stric o primă impresie nefiltrată, aşa că aveţi grijă ce şi cât citiţi din acest articol.

Pornind de la titlu, îmi pot răspunde singură la întrebarea care m-a urmărit obsesiv de-a lungul romanului: de ce nu a încercat niciunul dintre ei să evadeze? De ce Kathy nu a plecat fără a mai privi înapoi în momentul în care a pierdut totul – o prietenă din copilărie, Ruth şi un iubit al cărui devotament în dragoste a venit mult prea târziu, un Tommy care a iubit atât de mult în secret, că nici el nu a ştiut cum şi pe cine iubeşte ? Simplitatea se cere explicată în acest caz: fiindcă destinul lor de clone nu le-ar fi permis să devină altceva decât ceea ce sunt – crescuţi pentru a fi donatori. Donatori de viaţă în favoarea celor care au nevoie de ea. Îşi donează propriile vieţi înainte de a se fi „născut” (o clonă se naşte sau e creată?). Nu pot părăsi singurele lor amintiri, singurul lor centru de echilibru coordonat de însăşi natura lor. Cu toate că unii dintre au fost norocoşi să crească într-un loc ferit, Hailsham, de restul atrocităţilor din celelalte centre, personajele centrale – Kathy, Ruth şi Tommy – se agaţă de orice lucru minor menit să-i lege şi mai mult prin simpla evocare de locul în care au fost educaţi să-şi aştepte moartea. La Hailsham, elevii imită viaţa unor elevi adevăraţi prin ore de literatură, engleză, sport, dar mai ales, ore de artă. Doar oare arta le poate dezvălui sufletele sau, mai bine zis, poate demonstra o pictură, o poezie, o schiţă că aceste clone au un suflet? Trebuie să citiţi romanul, să analizaţi confesiunea lui Miss Emily şi să vă formaţi o părere personală fiindcă eu nu vă pot răspunde şi nici Kazuo nu cred că poate.
După cum spuneam, donatorii sunt închişi şi depind de oamenii bolnavi pentru a-şi duce la îndeplinire destinele, la fel cum oamenii depind de ei pentru a mai stoarce încă puţin timp. Dar acum cred că e momentul să discut puţin mai în amănunt despre stilul lui Ishiguro şi despre subiectul acestei cărţi.

Cărţi cu subiecte distopice s-au mai scris şi încă se mai scriu, de cele mai multe ori sub forma romanelor YA, iar romane de dragoste cu un sfârşit tragic se pot găsi de asemenea cu uşurinţă. Problema este că „Să nu mă părăseşti” încearcă să fie un pic din amândoi, nefiind nimic de fapt. Ştiu că sună categoric, dar în timp ce mă afundam în lectură şi aşteptam să crească tensiunea, suspansul să se dilate ca eu să nu mai pot pune cartea jos (ceea ce nu s-a întâmplat), nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la „Povestea slujitoarei”. Nu am să judec talentul măsurat în premii al nimănui, doar mă voi rezuma la o scurtă comparaţie. Spre deosebire de romanul lui Margaret Atwood (acum transformat într-un serial produs de HBO pentru cei care vor mai multe „senzaţii tari”), „Să nu mă părăseşti” nu conţine rebeliune, întrebările despre condiţia donatorilor abia dacă sunt puse şi oricum îşi găsesc singure răspunsul în final, într-un mod cât se poate de clişeic de a rezolva conflictul principal al romanului – cei doi îndrăgostiţi „de nevoie” caută amânarea, caută teorii care să le demonstreze că au avut dreptate (cum ar fi Galeria şi Tommy) atunci când au umplut lipsurile cu minciuni închipuite în scop de alinare. Doar că primesc în schimbul ultimei lor speranţe dezamăgiri. Alinarea devine alienare. Întrebările dispar, iar ei aşteaptă să se sfârşească totul.
Dar poate că scopul acestui roman nu este rebeliunea, ci tocmai această delăsare, pasivitate abundentă şi agasantă pentru un cititor care vrea acţiune, nu să asculte la nesfârşit o casetă cu Judy Bridgewater. De aceea mă întorc la Offred şi la „Povestea slujitoarei”. Impactul pe care un astfel de roman distopic scris de o femeie cu un subiect feminin în centru – maternitate, durerea unei mame de a-şi pierde copilul, dorinţa unei mame de a avea un copil, despărţirea care sfâşie dragostea – nu se poate compara la nivel psihologic şi emoţional cu acest roman lipsit de substrat, suspans sau de descrieri care nasc fiori prin detaliile „din culise” (ce se întâmplă în celelalte dintre centre, spre exemplu, nu ni se spune). Oare e ironic din partea mea să compar un roman despre maternitate cu faptul că donatorii nu pot avea copii? Cel mai probabil, în subconştient e doar o metodă de compensare a întregului fragil. Atwood ne oferă un cadru memorabil pentru câteva personaje care vor rămâne în literatură emblematice prin trăirile, gândurile şi zbuciumul interior descrise cu măiestrie, în timp ce Ishiguro se rezumă la a prezenta o idee cu potenţial într-un mod tranşant şi expeditiv. 

Cititorul nu află nimic despre modele acestor clone, nici cum decurg cu adevărat donaţiile, nici ce se donează sau în ce ordine, unde ajung aceste clone după a patra donaţie, nici cum au fost creaţi, nici cum pot vindeca boli precum cancerul. Ne rămân doar sugestii insignifiante, destul de uşor de trecut cu vederea prin transparenţa lor (exemplu: momentul în care Kathy caută în revistele pornografice altceva decât o uşoară senzaţie de plăcere; e un pasaj în care se explică, retezând orice aluzie, cum ea cercetează chipurile acelor femei, sperând că-şi va găsi posibila şi, totodată, motivul comportamentului ei). Rămân la părerea mea – ar fi putut stoarce mai mult. Sau măcar… dacă ar fi compensat prin stil.
Dialogurile scârţâie, cuvintele se înşiră anost şi plictisitor într-un cerc al expresiilor uzate –„genul ăla, chestii, aoleu!”, iar eu tind să cred că nu e doar vina traducătorului. Sau, poate că aceasta a fost intenţia de la bun început. În loc să încerce să ne apropie de personaje şi de substratul lui, acest limbaj sec demonstrează cum clonelor li s-a anulat orice individualitate, orice comportament personal, orice încercare de desprindere a mentalului. Robotizarea gândirii. Cum ar arăta omul-clonă? Cum arăta o clonă care conţine doar un pachet de organe crescută precum găinile în fermele cu factor de stres ridicat, numai Hailsham-ul fiind singurul loc în care se poate inscripţiona pe donatori „fără stres şi plimbate în aer liber”? Cum ar arăta o lume semi-populată de clone? Am deveni atât de lipsiţi de umanitate pentru a le lua până şi arta acestor semi-oameni şterşi atât de uşor de imposibilitatea credinţei lor în ceva superior? Ei reprezintă perfecţiune distrusă în beneficiul nostru, al omului destul de ingenios pentru a găsi remediul maladiilor, dar nu şi destul de ingenios pentru a-şi modifica propriul cod genetic, programându-se singur să-şi anuleze imperfecţiunile/erorile sistemului. Însă, omul e creat din tot ceea ce o clonă, un robot sau o inteligenţă artificială nu pot avea – un suflet care să creeze artă, o personalitate expusă rănilor, acel ego care se gândeşte singur. Aici Ishiguro merită aprecierea noastră deoarece a înfăţişat lipsa de umanitate caracteristică oamenilor care se tem să fie înlocuiţi de cineva mai bun decât ei. Frica de imperfectul revelator. Teama de a-şi recunoaşte limitele. Uneori, creaţia îl poate depăşi pe creator, după cum este şi cazul acestor clone ce par a avea suflet, însă faptul că nu posedă o conştiinţă care să le dicteze o depăşire a propriei condiţii şi nici nu pot suferi nu ne permit să ne înşelăm cu privire la natura lor.
Kathy şi Tommy refuză ideea revoltei tocmai din cauza acestui fapt – ei îşi acceptă limitele şi nu încearcă să se avânte dincolo pentru a remedia o problema ce nu le aparţine. Noi tindem să exagerăm analizele, introspecţiile, valorile pe care (singuri) ni le impunem, iar acest lucru ne cauzează adeseori stări mentale deplorabile.

Cu toate că titlul îmi aduce aminte de pasiunea lui Murakami pentru muzică (despre care am scris aici şi aici), iar stilul acestui roman nu este nici pe departe la înălţimea aşteptărilor mele şi nici după ce am citit aprecierea lui Margaret Atwood de pe spatele cărţii, acel „extraordinar” cu care este elogiat scrisul lui Ishiguro merită să fie întors asupra subiectului, de altfel, singurul aspect al acestei cărţi care merită un elogiu.

Am să mă mai întorc la Ishiguro… mă mai aşteaptă două romane pentru a da verdictul dacă merită sau nu vâlva creată în jurul lui. Deocamdată, nu sunt impresionată.

Comentarii

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

ceva în care n-am crezut vreodată.

Câteodată e tăcere