În numele Universului. (5)

Cap. 5: Ciclicitatea unui fatum


Printre pleoapele strivite de leşin mijesc privirea şi încerc să detectez ceva familiar în această nebuloasă care mă apasă. Nimic nu se mai leagă de nimic. Ea. Frig. Eu. Forţat. Planeta lor. Pulbere.
Simbioaza dintre teamă şi oniric se prelinge vertiginos dinspre simţuri înspre conştiinţă. Aş vrea ca cineva să vorbească cu mine. Aş vrea ca cineva să-mi slăbească legăturile cu care sunt ţinţuit de un scaun pe care nici cu cea mai stoică concentrare nu-l pot încălzi. Ca şi cum… ca şi cum focul meu interior s-a erodat. Oare aşa te simţi când eşti înşelat în aşteptări? Sau când te resemnezi?

- Pascal. Pascal! Trezeşte-te!
- …
- PASCAL!
- Ce?
- E timpul.

Sunt adus la ea, dar încă nu pot fi lucid mai mult de treizeci de secunde. Întregul meu corp urlă, dar nu mai am forţa necesară pentru a-l extrage din acest coşmar.  O privesc apatic, cu indiferenţă aş putea spune. Cum stă cu rochia ei albă pe acel tron transparent, atât de impunătoare şi de… de… frumoasă. Dar nu trebuie să uit cine este, de fapt. Cine este şi ce (mi-)a făcut.
- A, în sfârşit ne onorezi cu persoana ta, dragul meu.
Prin vocea ei mieroasă, aş vrea să simt o mângâiere care să mă aline în vreun fel, să-mi repună trupul pe traseul fără destinaţie pe care-l posedam nu cu mult timp în urmă. Schimbarea s-a produs prin validarea potenţialului morţii în situaţia mea. Martir. Sacrificiu. Fără vreun drept de a protesta faţă de cererea ei lipsită de compasiune. Dar sunt un nimeni acum. Am pierdut totul. Chiar şi pe mine.

- Eşti pregătit?
- Mi-e indiferent.
- Mai ai ceva de adăugat? Vreo ultima dorinţă?
- Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu Amleth şi Tesla. Au supravieţuit cumva?
- Dragul meu, fiecare dintre noi supravieţuieşte într-un fel sau altul. Cel mai probabil ei sau, mai bine zis, particule din ei au ajuns pe o altă planetă şi vor da naştere la o nouă formă de vegetaţie.
- Chiar atât de mult rău ţi-am adus? Nici măcar nu mai ştiu cum ne-am întâlnit… întotdeauna ai avut şansa să pleci fără a privi înapoi. De ce nu ai făcut-o? De ce ai stat atât de mult cu noi? Ai avut nevoie de timp ca să-ţi construieşti acest plan perfid?
- Vezi tu, Pascal, nu e vorba de orgoliu sau de răzbunare aici. Pur şi simplu, trebuie să accepţi faptul că faci parte dintr-un plan care te depăşeşte şi la care trebuie să te supui.
- Tu nu ai regrete?
- La fel ca tine… sunt o componentă a aceluiaşi plan. Dar eu trebuie să salvez ceva.
- Regatul tău?
- Nu, el a fost distrus de mult. Şi eu sufăr în lipsa unui loc pe care să-l pot denumi fericită ca fiind “acasă”. Tot ce mi-a rămas e… sora mea.
Nu sunt pregătit să o consolez în aceste momente. Smiorcăiala ei îmi provoacă şi mai multă durere-n propria fiinţă, dar trebuie să mă păstrez integru şi demn. Semnul de slăbiciune nu-mi este permis deoarece vreau ca moartea mea să fie recunoscută ca fiind onorabilă. Fără lamentări sau eschivări copilăreşti. Accept planul din care fac parte. Îmi refuz logica şi coerenţa vreunei întrebări, nu mai am dreptul decât la suferinţă. Iar suferinţa-mi va îmbrăţişa corpul atât de strâns, încât ne vom contopi până la extazul final. Luciditatea revendicată în aceste momente mă-nfioară până şi pe mine, dar îmi păstrez calmul ca o ultimă formă de apărare.
- Mai am o ultimă întrebare. Mai mult, o rugăminte.
- Accept.
- Îmi promiţi că o să ai grijă de mine?
Nu am crezut că voi primi vreo reacţie din partea ei, dar m-am înşelat singur în aşteptările mele rigide. Foşnetul rochiei ei a spart liniştea apăsătoare. Cât timp a înaintat, nu şi-a îndepărtat vreo clipă privirea de pe chipul meu.Respiraţia mea s-a transformat în transpiraţie, iar picurii care nu şi-au mai găsit loc pe piele s-au scurs până pe podea. Paşii ei erau cadenţaţi cu sudoarea mea.
- Nu te teme.
Nu mă tem. Îmi este doar foarte frică. Este pentru prima dată când ştiu că nu voi mai avea nicio speranţă de evadare. Voi deveni statornic. Crispat şi închis. Smuls din rădăcini.
Cu mişcări lente, mi-a descheiat fiecare mecanism care mă ţintuia de scaunul mobil. Cu toate că degetele ei erau îngheţate, fiorul pe care mi-l transmitea era precum o adiere tomnatică înainte de căderea serii. Am închis ochii şi i-am ascultat degetele plimbându-se pe învelişul meu atât de tocit. O ultimă atingere.
- Nu eşti curios să afli cum mă cheamă?
- Deja ştiu, nu mai este nevoie.
- De unde ai ştiut?
- Din privirea ta de felină.


Atât a fost. O străfulgerare. Nimic mai mult. Am sărutat pereţii de sticlă ai coliviei şi am început să plâng. Fiind mic, lacrimile m-au secat de puteri, aşa că am adormit. Dar, cumva, eram fericit. Sacrificiul meu a însemnat eliberarea ei şi regăsirea celor două în eternitate.


- Vezi capitolele 1, 2, 3 şi 4. Acesta a fost ultimul. -

Sursă foto: arhiva personală (Vama Veche - 2017) ©

Comentarii

  1. Mi-e îmi place finalul oferit de dumneavoastră! Felicitări!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc mult, apreciez opinia dumneavoastra!

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Popular

Trăim într-o lume reală sau iluzorie?

Pisica cu ochi de sticlă

ceva în care n-am crezut vreodată.

Câteodată e tăcere